Pride and Prejudice
Posted by Aberatia Policroma | Filed under Lume Oarba
If your feelings are still what they were last April, tell me so at once. My affections and wishes have not changed, but one word from you will silence me forever. If, however, your feelings have changed, I will have to tell you: you have bewitched me, body and soul, and I love, I love, I love you. I never wish to be parted from you from this day on.
There have been stories told, poems and novels written in amounts that cannot be neither numbered nor counted, there have been experiences which can be related to, there have been cries and despair of those around, films and plays done and undone, but I cannot certify yet its existence.
Tags: jane austen, love, pride and prejudice, relationships
The Cranberries @ Zone Arena
Posted by Aberatia Policroma | Filed under Monden
Toata lumea stie Zombie, nu ca ar fi foarte greu de fredonat refrenul, iar multi dintre noi am crescut pe acordurile acestei piese. Asa ca marti seara mi-am luat frumos tolba si m-am indreptat spre concertul uneia dintre formatiile pe care nu credeam ca le voi vedea live vreodata.
In deschidere au cantat The Amsterdams. Mie una nu imi plac, nu ma inspira si nici nu imi spune mai nimic genul muzical pe care fostii undergroundisti il practica. Oricum, momentul lor a fost cel in care lumea de abia incepea sa se adune la concert, sa stea la coada la bere, jetoane, mancare si socializare. La plecare, solistul a tinut sa ne impartaseasca iubirea sa pentru Dolores, dupa care s-au deplasat regulamentar inspre iesire.
The Cranberries au intrat pe scena la ora 9 fix, cu piesa Analyse. Evident, Dolores a fost centrul atentiei pe intreaga durata a concertului, fie si datorita vestimentatiei. Au trecut prin intreaga istorie a formatiei, nu au lipsit piesele lor super cunoscute pe care toata lumea le-a cantat.
Desi plina de energie, alergand dintr-un capat al celalalt al scenei, Dolores mi s-a parut fada pe alocuri. Parca as fi vrut ceva mai mult de la ea si de la concert in sine. Insa acest fapt nu i-a impiedicat pe cei de langa mine si din intreaga Zone Arena sa cante si sa sara in sus, sa aplaude si sa isi manifeste aprecierea pentru o trupa despre care nu se stia daca mai revine din pauza.
Dolores a interpretat fara greseala, indemand, de parca mai era nevoie, sa se cante alaturi de ea. Pe Linger sau Just My Imagination deja nu o mai auzeam, tot ceea ce puteam asculta fiind corul de voci din public si am sarit in sus pe ritmuri de Salvation si Free to Decide. Din playlist au mai facut parte Dreaming my Dream, Time is Ticking Out, When You’re Gone (piesa dedicata celor care au pierdut pe cineva), Can’t Be with You iar la final, evident, Zombie. Luminile s-au stins, lumea a inceput sa ii strige, sa bata din picioare in traversele de pe jos si, intr-un final, The Cranberries s-au intors pentru un bis de 4 piese: Put Me Down, Still Can’t, Promises si Dreams, care a sunat foarte bine.
Desi un concert bun, per ansamblu, ii dau totusi un 8. Sunetul a fost bun, cel putin de unde am stat eu s-a auzit bine, insa uneori vocea lui Dolores parca disparea subit, la un moment dat am sesizat si un semi playback, vocea ei fiind dublata de un CD (pentru cea de-a doua voce). Luminile nu au fost spectaculoase, pe alocuri au facut uz si de crowd blinders, insa nimic spectaculos. S-ar putea spune ca au facut un show sincer si fara fason, insa Cranberries au scris istorie in muzica si parca ar fi trebuit sa ofere mai mult. La final, inainte de a cobori de pe scena, Dolores a oferit colierul pe care il purta la gat unei fetite din primul rand, iar bateristul si-a dat betele undeva in fata. Au promis ca se vor intoarce la anul, probabil sub impresia buna pe care a lasat-o un public flamand de muzica si formatii pe care le asteapta de ani de zile.
Tags: analyse, dolores o'riordan, dreams, just my imagination, linger, promises, the amsterdams, the cranberries, time is ticking, when you're gone, zombie
Hai cu mireasa
Posted by Aberatia Policroma | Filed under Lume Oarba
Am mai scris despre obiceiurile cretine de nunta ale romanilor, dar acum se poate spune ca fac live blogging pentru ca exact sub balconul meu are loc o asemenea desfasurare de forte. Nu ma pot auzi gandind pentru ca pe sunete de acordeon dezacordat vreo 3 femei fac ca toate visele. Probabil ca au coborat de la stana unde au exersat intai speriatul lupilor.
Nu poate lipsi hora noastra cea romaneasca si batraneasca exact in mijlocul strazii. Cameramanul se invarte dupa soare si incearca sa surprinda viturosii dansului, in timp ce acordeonul se aude anemic. Nasa e scoasa din filmele americane cu italieni, in timp ce mama urla mandra “el e baiatul meu, uite, el e baiatul meu!” Cred ca ne-am prins, era cam singurul mire de pe acolo, il recunosti dupa figura de oropsit al sortii care se intreaba ce a facut sa merita asta. Urmeaza parada de masini, insa fara limuzine, caci e criza, si nu mai merge cu inchirieri de la Gentleman’s Club. De data asta se pleaca cu o Dacie din care un manelist urla indescifrabil ceva de bine. Sau cel putin asa cred eu, poate e de moartea vecinilor de la blocurile din jur care inchid termopanele sa nu mai auda poluarea fonica.
Eu am o problema cu nuntile in general si cu cele romanesti in special. Refuz sa ma duc la vreuna , chiar daca am fost invitata si uneori chiar tentata sa particip, constienta de bunul simt al celor care se casatoresc. Insa bunul lor simt piere in fata noianului de rude, de la mame soacre sau simple, pana la matusi, bunici si verisoare care insista sa fie pastrate pana si cele mai penibile traditii. Eu as muri de rusine daca in fata blocului meu ar aparea cativa amarati urland mai rau ca la meciurile cu Steaua si Dinamo, cu un baiat acordeonist pe langa. Sau sa stau in fata blocului ca proasta, asteptand ca limuzina sa intre pe o straduta-ulicioara de cartier bucurestean, uitandu-ma cu ura la soferul care face manevre disperate sa aduca carnatul in fata blocului. In mod clar toate aceste obiceiuri au radacini adanci in trecutul nostru de neam pentru care romanii au fost mana cereasca, insa altele sunt preluate din afara. Chiar si asa, in aceasta “era moderna” nu le inteleg rostul. Poate isi aveau intelesul lor cand nu se descoperise crestinismul, dar daca tot facem nunta la biserica si platim un purcoi de bani pentru asta, nu mai bine renuntam si la toate ritualurile pagane care preced evenimentul? Aia cu spiritele rele care trebuie alungate e de mare geniu, pun pariu ca in fata bisericii stau draci trimisi de satana in misiune speciale sa le faca viata iad mirilor. Apoi daca o casnicie e sa se destrame, dracii nici nu trebuie sa miste vreun deget. Pana si buchetul miresei are origini pagane, dar nu se face sa intre fata in biserica fara niste flori care costa greutatea miresei in euro.
Unele obiceiuri sunt pe cat de inutile, pe atat de penibile, dar chiar daca ai vrea sa renunti la ele, te alegi cu o morala de asemenea natura incat mai bine taci chitic. Nu cred ca obiceiurile acestea au ramas apanajul “clasei de jos”, ci sunt mioritic practicate, la fel ca aruncatul gainii peste sicriu. Un noiam de aberatii, majoritatea precrestine, pe care oamenii insista sa le pastreze. Nunta, in tot ansamblul ei mi se pare de prost gust, oricate stele ar avea restaurantul unde se tine inbuibarea de dupa sau numarul de euro cheltuiti. Cel putin pe partea mioritica. Pentru ca, ma repet, unii oameni pe planeta aleg sa se distreze civilizat, fara sa faca cunoscut intregului cartier faptul ca au iesit din concubinaj 
Tags: nunta, obiceiuri de nunta
Sonisphere Day 3 @ Romexpo
Posted by Aberatia Policroma | Filed under Monden
Ultima zi de Sonisphere a fost incununarea perfecta pentru ceea ce asteptam de la acest festival. Daca sambata ma mentinusem oarecum mai linistita si decenta, duminica am rupt barierele.
Luna Amara
De cat timp ascult Luna Amara si ii prind prin concerte nu cred ca am vazut vreunul in care sa nu dea totul pe scena. Uneori ma gandesc ca daca o mai tine in stilul asta, Mihnea isi va pierde vocea in urmatorii ani. Au cantat piesele cele mai cunoscute (si pentru minorii din public) Oras, Dizident,, In cercuri, ultra iubitul Gri dorian, apoi Somn (tribut Dio, faza care pe mine deja ma plictiseste teribil), Happiness Provider si pe final Loc Lipsa, care nu suna niciodata la fel de bine fara Ombladon. Au multumit pentru prezenta si dusi au fost.
Anathema
Dezamagire maxima. Si nu pentru ca Anathema nu ar fi cantat bine, ci pentru ca s-a auzit jalnic si au cantat doar vreo 5-6 piese. Au inceput cu un cover Led Zeppelin- Kashmir, apoi au trecut prin Closer, Fragile Dreams, Natural Disaster, Lost Control si Empty. Dupa ce au intrebat de scorul meciului Germania- Anglia au plecat de pe scena. Trist as putea spune, desi Vincent ramane acelasi showman/idol al femeilor cu care m-am obisnuit, un Danny care a renuntat la pleata si acelasi entuziasm tipic pentru Anathema. “Old friends” cum spun chiar ei.
Stone Sour
Nu sunt fan Slipknot si deci nu sunt fan nici Stone Sour. Mi s-a parut ca nu canta decat aceeasi piesa pe tot parcursul recitalului, condimentata pe alocuri cu “fucking friends”, “fucking song”, fucking whatever si cu repetarea anuntului ca in octombrie vor scoate un nou album. Sunet ceva mai bun, dar neinteresant ce se intampla pe scena. Corey Taylor facea ture pe scena, dar toata alergatura lui nu a reusit sa ma inspire vreun fel. Evident, poate pur si simplu nu degust eu muzica lor, altora poate le place.
Alice in Chains
Formatia aceasta nu mai are nevoie de nici o prezentare. Daca la restul trupelor mi-am permis sa mai dau din gura la Alice in Chains m-am pus in fata si am tacut. Piese mai noi si mai vechi, care au sunat corect si au avut parte si de sunet bun. As vrea sa pot descrie senzatiile pe care mi le produce muzica celor de la Alice in Chains, dar nu prea am cuvinte. Ma baga intr-un Acid Bubble din care nu as vrea sa mai ies. Am apreciat faptul ca au invatat cateva cuvinte in romana, ca mai toate formatiile prezente la festival. Comunicare cu public la nivel decent, si binevenita fata de marea de fucking de mai devreme. Ar trebui sa revina intr-un concert numai al lor, in care sa se desfasoare asa cum ar trebui, nu pe fuga de opening act.
Rammstein
De la Rammstein ma astept la orice. Imi doresc sa ii vad live de pe vremea cand Mutter spargea topurile. Au un stil de a veni cu ceva care sa socheze, iar singleul Pussy cu tot albumul Liebe Ist Fur Alle Da a reusit sa demonstreze inca o data acest fapt. Pentru acest concert pur si simplu au dat foc la scena. Mai precis foc din scena, foc inspre scena, foc inspre public, aruncatoare de foc atasate gurilor celor de pe scena, pe bratele chitaristului si bassistului, artificii dinspre scena, din mana lui Till insusi, inspre scena, deasupra scenei…mai precis, iadul pe pamant, ilustrat cu un decor industrial.
Rammstein au intrat in forta, cu un steag al Germaniei fluturand in fata scenei si artificii care anuntau un concert exploziv la propriu si la figurat. Au cantat Rammlied, Keine Lust, Du riescht so gut, Fruhling in Paris, Benzin (ocazie cu care au adus o pompa de benzina pe scena si au umplut totul de flacari in jur), Waidmmans Heil, Du hast (cantat in principal de public), Roter Sand, Feuer Frei , Pussy, Ich Tu dir weh- moment in care Flake Lorenz este fortat intr-o cada iar Till, cocotat pe o platforma, toarna flacari peste el dintr-o butelca de lapte. Evident, se va ridica viu si nevatamat, intr-un costum stralucitor de paiete si strasuri, intorcandu-se inapoi la locul sau de la clape si mergand incetisor pe o banda de alergat. Rammstein au stiut sa spuna “Mainile sus”, “Multumesc mult” iar la final un sincer “Rammstein, va iubim!”
Tot Flake, spre finalul concertului, va da o noua definitie crowd surfingului: se urca intr-o barca pneumatica, tinuta de baietii de la BGS si incepe sa se plimbe prin public. La finalul plimbarii tine in maini un steag al Romaniei pe care il va afisa cu mandrie pe latura clapelor.
Show-ul a fost total. De la efectele de pe scena si cele de lumini, pana la fumul ventilat inspre public, care a facut pe multi sa lacrimeze involuntar, pana la tunul de spuma si confetti-ul de dupa, care au intrat peste tot. Rammstein au fost tot ce mi-am dorit si tot ce m-as fi asteptat sa fie.
Peste 30 de mii de oameni au marsaluit pe Links 2, 3,4, au sarit, au cantat si au mai facut si pogo. Nu stiu cum a fost in restul festului, dar media de varsta la Golden Circle era ridicata, insa asta nu a insemnat ca oamenii nu au stiut sa se distreze. Cativa mai enervanti cu pogoul lor, si nu pentru ca as avea eu ceva impotriva acestei manifestari, ci pentru ca nu se tineau central, iar noi cei de pe margine nu vrem sa fim victime colaterale.
Per ansamblu festul a fost chiar bine organizat, singurul dezavantaj fiind unica iesire. Daca la intrare era acceptabil, pentru ca oamenii au venit la ore diferita, la iesire a fost horror, pentru ca toata lumea iesea in acelasi timp. In rest, nu pot reprosa decat sunetul uneori parca intentionat prost facut. Astept si la anul sa vad ce surprize placute voi mai avea.
Tags: alice in chains, Anathema, dizident, du hast, ich tu dir weh, liebe ist fur alle da, luna amara, mutter, rammstein, stone sour
Sonisphere Day 2 @ Romexpo
Posted by Aberatia Policroma | Filed under Monden
Ziua intai de festival am ratat-o din motive obiective, insa la cea de-a doua am spus prezent pentru ca nu se facea sa ii ratez pe cei 4 mari ai trashului.Am ajuns la festival dupa recitatul celor de Vita de vie, fara sa fie o pierdere prea mare din moment ce ii pot revedea la cam orice fest de vara asta. Organizare buna din ce mi-a fost dat sa experimentez, am cam stat la coada la toaletele de la Golden, dar la bautura a mers OK. Paza multa si buna trece primejdia rea, dar nu prea a fost la inaltime, caci langa mine erau sa se ia vreo cativa la bataie.
Anthrax
Pentru mine, Anthrax ocupa un loc mai special, imaginea lui Scott Ian in cadrul interviurilor pentru VH1 si ale sale istorii ale rockului au ramas adanc infipte in creierul meu. As minti daca as spune ca sunt complet obiectiva in ceea ce priveste recitalul lor: au cantat corect, fara greseala si intr-o frenezie energetica. Dupa multe schimbari de solisti, Anthrax a revenit la Joey Belladona, care s-a prezentat impecabil, inclusiv cu o peruca de pene a la ameridieni, a reusit sa ii faca pe toti cei prezenti sa cante la fiecare piesa (e de inteles, au bagat mult din greatest hits), intr-o “all day metal day”. Evident, fiind pentru prima data in Romania, Scott Ian a simtit nevoia de a spune ceva in sensul asta” It took us 29 years to get here, promise it ill take us less to come back here.” Nu putea sa lipseasca si tributul Dio cu Heaven & Hell, care a sunat cel putin la fel de bine ca originalul.
Megadeth
Dave Mustaine a demonstrat de-a lungul timpului ca le poate da peste nas celor de la Metallica, insa, dupa umila mea parere, va fi mereu cu ce cel putin 2 pasi in urma lor. Recitalul Megadeth a “beneficiat” de un numar ridicat de basi, deci de un sunet prost care m-a impiedicat sa inteleg mare lucru din ce s-a intampla pe scena. A cantat ceva compozitii mai noi, dar s-a intors si in urma, iar la final a bagat ultra cunoscuta Symphony of Destruction, care a mai animat publicul din jur. Corect cantat, dar parca Mustaine sa afla pe scena pentru el insusi si nu pentru public.
Slayer
Multi dintre cei care au venit la ziua a doua au vrut sa ii vada mai degraba pe Slayer decat pe Metallica. Si pe alocuri, sunt si eu de aceeasi parte a baricadei. Nu m-am bagat la mosheala si nici nu mi-am rupt gatul dand din cap, dar am vazut un show foarte bun din partea lui Tom Araya et co. Mi-ar placea sa ii vad intr-un show doar al lor, dar nu stiu daca voi avea ocazia vreodata. Mai putini comunicativi decat Anthrax, Slayer au produs un recital cap-coada foarte bun, cu piese si mai vechi si mai noi, inclusiv World Painted Blood, Angel of Death si Raining Blood.
Metallica
I-am ratat in primele dati cand au trecut granitele, insa de data aceasta mi-am infipt picioarele in asfaltul de la Romexpo si nu m-am miscat de acolo pana cand nu am fost convinsa ca au terminat de cantat. Experienta Metallica vine si cu bune si cu rele, recte publicul care stie Metallica cel putin la fel de bine precum membrii formatiei insisi, si cel care stie maxim doua trei piese mai cunoscute si in rest casca gura ca mata-n calendar. Am vazut destule fetisoare, cu sotul de manuta care intrebau inocente “Da’ ce piesa e asta?”, dar si minori care nu mai rezistau la ceea ce inseamna sa stai in fata si se retrageau incetisor, lasand urme de voma in spate.
Au intrat pe scena exploziv, cu Creeping Death, au ars scena la Fuel, si m-au facut sa ma simt in mijlocul unui razboi prin efectele ce anuntau One. Au bagat si Cyanide, All Nightmare Long, That was just You Life de pe Death Magnetic, dar in principal au cantat de pe albumele mai vechi: Enter Sandman (piesa ultra cunoscuta intre toti cei prezenti), Sad but True (piesa mea de suflet 
), Master of Puppets, Fade to Black, nelipsita Nothing Else Matters, Disposable Heroes si For whom the Bell Tolls. Ne-au aratat ca stiu unde sunt, Hammet avea scris pe chitara Dracula, Hetfield si-a pus doua pene pe post de dintisori vampirelli, dar s-a scapat cu un “Budapest” intr-un bridge. Evident, a dres busuiocul restul serii dand cu “Bucharest-ul” de cate ori avea ocazia. Ca intotdeauna, vorbaret, intreband daca ne simtim bine, daca suntem prin zona, si cum facem noi parte din “The big Metallica Family”. In afara de efectele piro care le-au insotit recitalul, am beneficiat si de filmari si montaje live foarte bune, cred ca cele mai bune pe care le-am vazut in ultima vreme pe la concerte, proiectate atat pe marele ecran din spatele scenei, cat si pe cele laterale.
Dar orice lucru bun are si un final, asa ca ne-au lasat cu Hit the Lights un Seek & Destroy, putin mai anemic decat cel cu care sunt eu obisnuita, si au trecut fiecare pe la microfon sa mai spuna cateva cuvinte, chiar si Lars, care a promis ca se vor intoarce mai des. Au impartit pumni de pene, tricoul si dusi au fost. Daca la Anathema am pierdut numarul de dati in care i-am vazut live, as vrea sa spun acelasi lucru si despre Metallica
Tags: anthrax, death magnetic, megadeth, Metallica, slayer, sonisphere, the big four la bucuresti
Sunshine Boulevard
Posted by Aberatia Policroma | Filed under Ars la sentiment
I’ve found almost everything ever written about love to be true. Shakespeare said “Journeys end in lovers meeting.” What an extraordinary thought. Personally, I have not experienced anything remotely close to that, but I am more than willing to believe Shakespeare had. I suppose I think about love more than anyone really should. I am constantly amazed by its sheer power to alter and define our lives. It was Shakespeare who also said “love is blind”. Now that is something I know to be true. For some quite inexplicably, love fades; for others love is simply lost. But then of course love can also be found, even if just for the night. And then, there’s another kind of love: the cruelest kind. The one that almost kills its victims. Its called unrequited love. Of that I am an expert. Most love stories are about people who fall in love with each other. But what about the rest of us? What about our stories, those of us who fall in love alone? We are the victims of the one sided affair. We are the cursed of the loved ones. We are the unloved ones, the walking wounded. The handicapped without the advantage of a great parking space!
Citatul acesta l-am intalnit recent, pupandu-se cu un articol pe care l-am citit la fel de recent, despre iubire. Am primit pe acest blog un comentariu in care iubirea era comparata cu un film excelent, un film pe care iti doresti sa il vezi time and time again, in timp ce altele sunt doar filme bune, care nu prea iti raman in minte…sau in suflet, for that matter.
Dar cum ne dam seama ca un film este bun? Daca e de fapt un film mediocru, dar noua ni se pare ca este absoluta capodopera cinematografica? Are sanse un film prost sanse sa devina unul bun sau ramane pe veci un film de categorie B? Sau mai rau, de categoria se lanseaza direct pe DVD? Evident, este o problema de gust, dar lumea intreaga s-a pus de acord ca unele filme sunt pur si simplu excelente. Oare toate filmele proaste pe care le vedem si, eventual, traim pica la categoria experienta? O lectie invatata, la genul asta de filme nu ne mai uitam pentru ca stim ca automat sunt naspa?
Iar noi, ca regizori ai propriilor vieti, de unde stim ca scenariul e cel mai bun si personajul principal e interpretat de actorul potrivit? Eu cred ca e cumva un proces continuu, un perpetuu casting in care la un moment dat pur si simplu mai incetezi sa cauti si dai rolul principal primului venit. Cei care continua cautarea intreaga viata risca sa ramana si fara actor, dar si fara film, caci nu are cine sa joace. Eventual devine un monoton monolog al sinelui, sau un bazait de vuvuzela al celor din jur: de la prieteni care sustin sau judeca alegerile, pana la cei care condamna modul de gandire pentru ca este lipsit de finalitate, scopul fiind un happy end oarecare, justificat sau nu de ceea ce scrie in scenariu.
Inclin sa cred ca majoritatea filmelor sunt de duzina, oricat de mult le-ar placea actorilor sa creada ca au jucat sau ca joaca in ceva maret. Capodoperele nu ar mai avea aceeasi valoare daca s-ar gasi pe toate drumurile. Majoritatea scenariilor sunt scrise dupa acelasi tipar plictisit care se termina in acelasi mod si mai plicisitor prin repetabilitatea cu care il intalnesc in natura. Insa acele scenarii scrise pentru un singur protagonist, pentru un singur personaj principal in cautarea happy end-ului pe care nu il va gasi niciodata sunt cele care produc cele mai multe lacrimi si iau cele mai multe premii. Filmele realizate dupa ele intrec orice asteptari ale sufletului pentru ca ating acele corzi ale publicului confruntat cu propriul set de refuzuri. Retrairea timp de cateva ore a unui numar mai mare sau mai mic de refuzuri starneste adevaratele reactii, si nu zambetele de completezenta ale unui happy end.
Adevaratele happy end-uri nu se invart la fiecare pas langa noi. Sunt rare, chiar daca aparent sunt peste tot: de la vecinii de deasupra pana la colegii de serviciu si pozele de la mare in straie de gala ale amicilor proaspat casatoriti. Astea nu sunt decat tarari in prozaic a ceva ce nu isi are locul acolo. Pentru ca daca se afla in prozaic automat va fi disponibil maselor si deci si noua astora de rand care nu degustam decat filme cu impuscaturi si sange pe pereti.
Nu cred ca happy end-ul este disponibil en gros. Ceea ce este, in schimb, disponibil e versiunea “Made in China”, cu tot ceea ce inseamna aceasta eticheta.
Tags: en gros, happy end, iubire, public, sunshine boulevard, the holiday, vuvuzela
Aerosmith@ Zone Arena
Posted by Aberatia Policroma | Filed under Monden
Concertul de pe 18 iunie a fost nu doar un eveniment muzical ci si unul monden. La Zone Arena s-au adunat peste 30 de mii de oameni de toate varstele, de la minori care stiau discografia Aerosmith pe dinafara (lucru care mi-a produs o surpriza tare placuta pentru ca nu s-au rezumat doar la hiturile mai noi), la cei trecuti de a doua tinerete pentru care baietii rai ai Bostonului au devenit legenda inca de la primele materiale ale anilor 70.
In deschidere au cantat pentru aproximativ 40 de minute cei de la Reamonn. Eu personal nu ma omor dupa ei, mi se par mai degraba o trupa pentru sufletele femeilor. Si nici nu sunt departe de adevar, caci solistul a complimentat toata seara populatia feminina prezenta la concert. Fiind casatorit cu o romanca a salutat cu “Ce faci Bucharest, esti bine? si a continuat cu piesele lor super cunoscute: Tonight si Supergirl, putin cam prea cheesy pentru mine, insa perfecte pentru toate femeile din public care le stiau pe dinafara si tipau incantate; dar si Star, Million Miles, Aeroplane, Throught the Eyes of a Child sau Faith. A urmat o plecaciune in fata publicului si formatia s-a retras pentru ceea ce avea sa fie o dezlantuire a rockului.
Dupa o pauza care mi s-a parut ca nu se mai termina, apare cortina cu logo-ul formatiei iar din boxe se aude un indemn: Everybody must get stoned. Cortina cade si apar in forta Tyler et co, deschizand show-ul cu Love in the Elevator. Imbracat la pantaloni rosii mulati, adidasi cu paiete, un frac cu strasuri, ochelari de soare si palarie cowboy solistul emblematic este dressed to kill. Publicul tipa de incantare iar raspunsul vine instantaneu: We’ll make sure we get that on tape. Pe masura ce piesele se desfasoara, Tyler renunta la vestimentatie, spre bucuria beneficiarilor din public. Desi media de varsta e undeva la 60 de ani, Aerosmith dau lectii la orice ora din zi si din noapte trupelor mai tinere. Atat Joe “Fucking” Perry cat si demonul microfonului imbracat in esarfe Tyler au facut kilometri si s-au agitat pe tot parcursul show-ului. Tyler a ajuns si printre schelele de sustinere aflate in dreapta scenei, spre bucuria celor din zona, deci si a mea, caci am putut sa il vedem indeaproape.
De apreciat ca nu a existat nici un moment plictisitor, fiecare trecere dintre piese era marcata fie de un scurt solo de tobe fie de un flagiolet a la Perry, fie chiar de un ragait puternic al nonconformistului Steven Tyler. Pentru Pink, isi pune in cap un joben cu aceeasi culoare si totul in jur devine in roz in timp ce toata lumea canta, urmata apoi de geniala Living on the Edge si Rag Doll. Daca inainte de concert am putut vedea unul din tehnici facand poze publicului, acum a venit randul Tom Hamilton sa faca poze printre picioarele lui Tyler, in timp ce pe ecranele din spate si lateral ruleaza imagini live cat si bucati din clipurile aferente fiecarei piese. Crazy a starnit tipete in publicul deja extaziat si toate femeile au inceput sa cante, ca intr-un cor de babe surde. Urmeaza Crying, Jaded, apoi un moment cu Joe Perry, timp in care Tyler sta intins pe scena si il acompaniaza la muzicuta, caci ”This is how we do it in Boston, USA”. Apoi dezlantuirea emotionala si lacrimogena a serii, Don’t Wanna Miss a Thing, imnul international al tuturor indragostitilor si deci si ai celor prezenti la concert, Sweet Emotion, iar pe final Joe Perry cantand la theremin, intro pentru Baby Please Don’t Go. “Good night Bucharest”, luminile se sting si un ropot de picioare care bat, scandari ale numelui formatiei si fluieraturi se aud dinspre public, in timp ce pe ecranul din spate ruleaza copertile albumelor trupei. Ca niste adevarati rock stars Aerosmith se lasa asteptati, numai pentru a veni la bis cu Dream On, Walk This Way si Toys in the Attic. Bucharest, va iubim, thank you for coming, this was our first time and was the best time, spune Joe care incheie prezentarea formatiei cu “Mr. Steven Tyler”. Si pleaca, lasandu-ma dorind mai mult, dar asta e regula in show bizz, leave them wanting more.
A fost primul concert dupa o lunga perioada de timp la care m-am inghesuit si chiar am vrut sa fiu in fata. Sunetul a fost foarte bun, insa dezavantajul de a-i vedea indeaproape s-a tradus prin multi basi in urechile mele si o voce usor acoperita de restul instrumentelor. Nu stiu cum s-a auzit in spate, dar de vazut cred ca mai nimic. Per ansamblu a fost mult mai bine decat la alte concerte, insa locatia pe care multi insista sa o utilizeze mi se pare nefericita. Pe langa pozitionarea in spatiu la cuca macaii, arata ca o mare groapa cu pamant, desi organizatorii acestui eveniment au pus niste placi de lemn pe jos.
Vineri seara am trecut prin intreaga istorie muzicala a trupei, un grup rock cu un solist care si-a mentinut carisma de-a lungul anilor, care si-a creat fani in randul tuturor categoriilor de varsta si care inca reuseste sa zguduie, la modul pozitiv, o intreaga arena.
Tags: aerosmith, crazy, crying, don't wanna miss a thing, dream on, love in the elevator, reamonn, supergirl, sweet emotion
Femeile disperate cuceresc planeta
Posted by Aberatia Policroma | Filed under Ars la sentiment
Nu imi plac femeile disperate. Nu imi plac de absolut nici o culoare pentru ca ne fac pe noi, restul, cele care nu alergam cu limba scoasa dupa barbati, sa parem niste nenorocite care refuza orice mascul. Evident, nu ma refer la fomistele care sunt atat de disperate incat accepta si ultimul portar de la bambu drept sponsor. Nu, ma refer la fetele alea care se preling ca niste peltele la aparitia unui mascul interesant.
Iata cum se iveste el, tipul misto din universul care e atat de rar darnic. Si pe langa el o pleiada mai mica sau mai mare de diverse distruse care mai de care. Numarul lor va scadea exponential pe masura desfasurarii ostilitatilor si va ramane ea, cea mai disperata. Strategia ei e simpla si de cele mai mult ori foarte eficienta. Va face pe trista, suparata, obosita, oropsita sortii, iar el, ca un cavaler ce se afla, va incerca sa o inveseleasca, sa o bage in seama cand ar trebui de fapt sa o bage in pizda ma-sii. Evident, aceasta mica oropsita cu care soarta a fost atat de cruda va baga tot arsenalul in miscare. De la stat in cot sa i se vada tatele balabalindu-se, la dat din gene, la stat in pozitii care ar face o lady (si o femeie cu bun simt si mandrie personala) sa se oripileze si sa isi doreasca sa paraseasca incinta, pana la replici spuse pe un ton de virgina neprihanita proaspat scoasa din manastire.
Genul asta de mironosite ma obosesc. Daca as fi barbat si as intalni asa ceva mi s-ar face sila mai repede decat mi se face acum. Dar barbatii, in simplitatea egoului lor, vor sa o faca pe mica noastra maicuta sa se simta bine. Tentativele atat de evidente imi aduc aminte cat de sensibili sunt oamenii in general cand vine vorba de ego, iar barbatii nu fac o exceptie. Daca au sansa sa fie cavaleri, pentru ca asa le e firea, educatia si personalitatea, o vor face. Din nefericire de cele mai multe ori cu niste specimene care nu merita.
Pe mine, ca femeie, comportamentul asta ma irita. Nu numai ca ma irita, dar ma jigneste in mandria mea feminina, in orgoliul meu de femeie care nu simte nevoia sa faca pe vrabia lovita ca sa atraga atentia unui barbat. Sper si imi place sa cred ca nu sunt singura de pe aceasta planeta care gandeste astfel. De fapt sunt convinsa, pentru ca exista multe femei out there care sunt dezgustate de genul asta de “activitate”. E un fel de prostitutie, dar de o calitate mai proasta. Macar curva pe care o iei de pe drum primeste si niste bani pentru serviciile prestate. Tipul asta de muieri sunt niste cersetoare care ar avea nevoie de niste consiliere sau o infuzie de orgoliou sau, in cel mai bun caz, niste esenta de plumb infipta in frunte. Ma apuca o greata din fundul stomacului, mi se revolta bila iar ficatul meu a devenit olimpic la saritura flip flop in cadrul observatiei unui asemenea specimen in actiune. Parca eram intr-un episod din Desperate Housewives, versiunea fara glam si toale de firma si cu aer de capitala europeana imputita.
Specimenele acestea de mulieris disperatus sunt rude apropiate ale pustoaicelor care se pun pe marginea drumului si incep sa planga pentru ca baiatul de care le place nici nu se uita in directia lor. Diferenta ar fi ca pustoiaca nu joaca mima, iar tipului chiar i se strange un pic stomacul si simte nevoia sa faca ceva. El, vajnic aparator al femeilor in primejdie, superman al eroinelor disperate, spiderman al mironositelor cu dureri de picioare de la incaltari, iron manul fetelor obosite, batmanul distruselor care ar face orice sa se futa ca sa se simta femei, si green lanternul tuturor celor care simt nevoia compulsiva de a pune mana pe orice tip aflat within reach, el singur se pune in aceasta pozitie. Culmea culmilor, specimele feminine descrise anterior pun mana pe niste barbati faini deoarece femeile adevarate nu se injosesc in asemenea “lupta” si de cele mai multe ori parasesc incinta unui spectacol atat de dizgratios. Si pana la urma, un barbat care nu isi da seama ca e fraierit in asemenea maniera gretoasa si de prost gust nici nu prea merita efortul.
Tags: barbati orgoliosi, maicute, mironosite, muieri disperate, nefutute, virgine
Scurte
Posted by Aberatia Policroma | Filed under Ars la sentiment
Scurta 1 Intotdeauna m-am intrebat cum se simt si cum traiesc cu ele insele fetele care nu sunt mai mult decat niste obiecte sexuale. Si aici nu ma refer la cele care devin obiecte sexuale pentru ca mai mult de atat nu le duce mintea si pentru o bucata de paine si o geanta de la Vuitton ar face orice.
Nu, aici ma refer la cele care mai au si ceva care functioneaza in corpul misto in afara de pizda, recte un creier. Ele devin obiecte sexuale pentru ca sunt dorite si in “inocenta” lor stupida considera ca daca le apreciaza corpul si mintea sunt ceva mai mult decat niste trofee de pus in vitrina cuceririlor. Nu prea e cazul, de cele mai multe ori sunt trimise acasa cu prima ocazie, pentru ca oricat de inteligente ar fi, inteligenta emotionala da si rateuri. Mai ales in prezenta celor care par sa aprecieze si altceva decat dimensiunea cupei de la sutien si a curului.
Scurta 1 bis Cat de multa incredere (atat sentimental cat si sexual) avem in persoanele cu care ne futem? La modul serios, cata incredere ai in cel/cea pe care o futi, fie ca esti intr-un one night stand fie intr-o relatie de lunga durata. In final, cand te futi cu cineva, te futi si cu toate persoanele care au futut pe acolo inainte. Si poate fi un numar ce variaza de la una pana la o suta.
Scurta 2 Nu inteleg oamenii care se indragostesc. Nu pentru prima oara, ci pentru a doua, a treia, a milioana oara stiind exact ceea ce presupune. Pentru ca sunt o cinica prin definitie si nu cred in happy end, sunt de parerea ca automat fiecare dintre iubiri se va termina cu un final nefericit, ca doar nu traim cu totii in filme americane cu blonde. Si o despartire este, macar pentru una dintre parti, un moment tare naspa, cu multe intrebari, de cele mai multe ori fara raspuns, eventual cu zile in care se mai pune intrebarea “ce sens mai are viata fara ea/el”, “ce o sa se intample cu mine acum”, si alte texte patetice.
Asa ca pun si eu intrebarea: de ce sa treci mai mult de o singura data printr-o asemenea experienta? Care e relevanta ei? Ca preda o lectie de viata de fiecare data, ca din fiecare greseala sau relatie fututa se ajunge la una care va rezista? Hai sictir, sa faci aceeasi greseala de doua ori se cheama prostie, iar genul asta de lectii sunt mult mai usor de invatat daca ii privim pe cei din jur. Asta pentru cei care au ochi sa vada si minte sa inteleaga. Unele lucruri sunt mai simplu de experimentat pe pielea altuia, iar sistemul meu de autoconservare imi spune ca e si o decizie mai buna.
Eu credeam ca fiind niste fiinte rationale, cu minte si creier care cica lucreaza, funtionam si dupa un reflex pavlovian. Daca un lucru face rau, nu e bun, iei bataita daca il faci, de ce pana cucului rotat te mai apuci sa il faci? E cumva pe sistemul, eu sunt mascul feroce/femeie puternica a zilelor noastre si pe mine nu ma va pune in limba nimeni, asa ca ma arunc cu capul inainte? Ba esti prost/proasta? Dupa ce ai fost facut ferfenita ai “curajul” sa te bagi in acelasi rahat? Ca sa ce? Genul asta de comportament destructiv mi se pare cel putin dobitocesc, dar poate sunt eu limitata la capitolul intelegerea sentimentelor inaltatoare.
Scurta 3 Cat de greu e e sa spui adio cuiva? Cat de greu e sa desparti? Cat de dificil e sa inchei orice fel de relatie atunci cand ea nu mai functioneaz? E cumva ceva de domeniul mecanicii cuantelor? Sau faptul ca sentimentele incurca grav o decizie care apartine de logica are mai multa influenta decat efectele deciziei in sine?
Scurta 4 Barbatii trec vreodata peste fostele lor? Mai ales daca pastreaza relatii de prietenie cu acestea. Evident, cu exceptia cazurilor in care daca cei doi se mai intalnesc apar si baietii de la Trupele Speciale . Femeile trec peste fosti? Se cheama ca au trecut peste el daca in eventualitatea intalnirii cu un fost, chiar si unul protoistoric, se intolesc mai rau ca la nunta? Fostii/fostele aflati/e intr-o relatie de amicitie sunt o amenintare pentru partenerii din actuala relatie? Daca imi aduc eu aminte corect, femeile sunt geloase pe orice misca si il pazesc pe actual mai rau decat comorile nationale, asa ca orice specimen feminin reprezinta o amenintare.
Dileme de 2.22 am.
Tags: fosti, indragostit, iubire, relatii, sictir
Pass Out
Posted by Aberatia Policroma | Filed under Ars la sentiment
Io nu prea le am pe astea cu relatiile de lunga durata. M-a ferit dumnezeu si ADN-ul de asa ceva, insa traiesc in lumea celor care isi doresc casa, masina , iubire, catel, purcel, copil perfect si job corporatist asociate cu imaginea casniciei perfecte a gratarului de duminica. Astfel ajung sa ma confrunt aproape zilnic cu relatiile mai mult sau mai putin perfecte ale celor din jur. Evident, si cu iubirea care explodeaza prin toti porii relationali de zici ca suntem la focurile de artificii de 4 iulie la vecinii nostri, americanii. Ceea ce insa nu am putut intelege de cand ma stiu si cel mai probabil nu voi putea intelege prea curand este doza de masochism care ii cuprinde pe unii/unele o data ce se afla intr-o relatie. Sacrifica totul, de la mandrie la viata de dupa munca, la prieteni, la tot ceea ce le place doar pentru a se dedica iubirii. Nu am fost niciodata de parere ca dragostea cere sacrificii, iar o relatie care pretinde asa ceva inseamna ca nu merita cu adevarat. In ceva ce merita si e “menit sa fie” lucrurile ar trebui sa mearga de la sine, nu se te chinui si sa iti bati capul to hold it together.
Mai mult, nu reusesc sa inteleg sacrificiul. Faci credit pentru casa/masina, renunti la tot ceea ce inseamna viata ta dinainte de relatie, accepti toate cacaturile, bataia de joc, injuriile, crizele de isterie, plansetele, urletele, inselatul, lipsa de sex pentru ca ea nu are chef sau el vrea sa se scobeasca in buric, statul in casa doar pentru ca el/ea nu este genul care sa iasa in oras, si toate astea in numele iubirii. La fel cum ierti dupa ce ai fost inselat/a pentru ca te iubeste/il/o iubesti desi inainte ai fi fost in stare sa rupi capul cui ar fi facut asta. Iubirea stie de toate chestiile astea care cica se fac in numele ei? Stie ca somewhere, out there cineva accepta sa ii fie smulsa demnitatea de catre partenerul de viata doar pentru ca ea, iubirea, este invocata? Cum sa stai si sa accepti sa fii tarat/a in noroi, sa fii depersonalizat/a in numele iubirii? Dragostea nu cred ca e capabila sa iti spuna “te iubesc, si de aceea tu esti obligat/a sa imi suporti mie totul”. Nu vreau sa innobilez acest sentiment prea mult, dar mi se pare absolut ridicol sa accepti ceva absurd doar pentru ca la mijloc exista ea, dragostea, invocata de poeti, retori, filosofi si alti baieti cu mult timp liber la dispozitie.
Cum ar fi sa vin eu sa iti tai o mana si sa spun o fac pentru ca te iubesc? Cam la fel e si cu demnitatea. Ma scuzi ca ti-am tarat mandria prin noroi, dar lasa, ca ma iubesti si ma ierti si ti se pare acceptabil. Nu cumva se abuzeaza de chestia asta prea mult? Nu cumva e o scuza invocata pentru toate lucrurile rele pe care cel/cea de langa trebuie sa le suporte? Nu cred ca mareata dragoste, dorita si gasita pe toate coclaurile pline de noroi si gropi cere ca in schimbul beneficiilor aduse sa iti dai sufletul, inteligenta, si in principiul intreaga persoana. E un fel de Mefisto sentimental care dupa ce iti da niste fluturasi in stomac de zici ca te paste diareea secolului, vine si spune: plata baiete/Fa! Viata, mustata, sufletul, averea, parul de pe picioare si ca sa citez dintr-un clasic: You need a brain? You need a heart? Go ahead. Take mine. Take everything I have.”
Refuz sa cred ca o relatie normala si “sanatoasa” presupune sa te chinui, presupune suferinta si indurarea unor umilinte. Cred ca relatiile sunt cele care distrug cele mai multe suflete si nu refuzul cuiva de a sari intr-o asemenea barca. Am vazut oameni mutilati sufleteste definitiv din cauza a tot ceea ce a presupus iubirea lor. Si culmea, o iubire implinita, nu aia telenovelistica in care el/ea plange dupa ea/el care nu il/o baga in seama. Barbati puternici in viata de zi cu zi, care ajung niste copii pe care ii tii in brate si ii mangai pe cap in momentele in care plang de sare camasa de pe ei, femei despre care zici ca pot darama muntii transformate in niste papusi de carpa cu cearcane adanci sub ochi care au uitat sa zambeasca, fete tinere cu ochii goliti de orice expresie, dar in care poti citi totusi o mare suferinta ce a lasat urme pana si pe retina, baieti care ar putea sa faca pogo la orice concert si sa iti spuna cele mai tari bancuri deveniti niste umbre care nu mai savureaza nici un pic de muzica. Toate aceste efecte nu sunt rezultatul iubirii, sunt rezultatul felului in care permitem celor din jur sa abuzeze de noi, sa invoce sentimentele si sa le utilizeze intr-un fel nepermis. As vrea sa traiesc ziua in care la primul abuz, oricat de mare ar fi “dragostea” respectivul/respectiva isi ia bagajele si pleaca.
Si spun asta din prisma omului care a acceptat abuzul sentimental (asta pentru cei care cred ca vorbesc din carti) pentru ca a considerat ca asa trebuie sa fie, ca trebuie sa te sacrifici, sa dai si sa lasi de la tine, fara sa primesti macar recunostinta in schimb, daca nu ceva “iubire”. Toate acestea vin din perspectiva omului care a renuntat la tot ceea ce il caracteriza mai bun si mai rau, si a facut compromisuri inacceptabile pentru “iubire”. Iar eu nu sunt singura, am exemple in jurul meu nenumarate. Pacat insa ca exact cei care abuzeaza de ceea ce se simte pentru ei/ele vor beneficia mereu de un iubit/iubita. Pedeapsa pentru toate abuzurile lor ar trebui sa fie singuratatea. Mda, eu cred ca genul acesta de oameni merita pedepsiti, nicidecum iertati.
Tags: abuzuri, depersonalizare, dragoste, iubire, pogo, relatii, retori, sacrificii
