Bon Jovi @ Piata Constitutiei
Posted by Aberatia Policroma | Filed under Monden
Nu credeam ca mai ajung la Bon Jovi, insa am avut parte de noroc si in ultima clipa am ajuns la concert. La opt fara cateva minute eram in Constitutiei, iar la 8 fix starul rock american intra pe scena. Acest concert a schimbat ?clar topul celor mai tari show-uri pe care le-am vazut la viata mea, si am mai ramas doar cu un singur eveniment pe care trebuie sa il mai vad pentru a muri fericita: Red Hot Chili Peppers.
Il astept pe Bon Jovi inca de cand ascultam Runaway pe VH1, asa ca a fost o super experienta sa il vad live. Nu numai ca scena a fost impresionanta, dar de data asta am simtit cum e sa fii la un concert cu 50 de mii de oameni, in multime. Ultima oara cand erau atatia oameni in Constitutiei si eram si eu prezenta, a fost la AC/DC, insa atunci eram la peluza. De data asta am stat in Normal Circle unde dupa ore m-am sufocat si m-am indreptat spre zone mai racoroase.
Concertul a inceput exploziv cu Raise Your Hands, urmata de You Give Love a Bad Name, We Weren’t Born to Follow, Lost Highway si It’s My Life. Evident, toata lumea a cantat pe fiecare piesa, iar corul de voci ?a fost surzitor pe alocuri. Este impresionant sa vezi atatea maini in aer si atatia oameni strigand. Ecranul inalt de 20 plus metri din spatele scenei si -a facut cu prisosinta treaba pentru ca altfel nu as fi vazut nimic. Totusi, acuz sunetul, care in ciuda celor doua statii de amplificare mi s-a parut infundat pe alocuri.
Evident, nu puteau sa lipseasca urarile de la multi ani cantate lui Richie Sambora care face 52 de ani, si nici steagul Romaniei care a ajuns pe umerii lui Bon Jovi pe la jumatatea concertului. Genul acesta de artisti fac un show care te fac sa te intrebi cum rezista 3 ore pe scena, caci dupa primele piese camasa rockerului era deja leoarca. Dinspre scena nu a venit decat carisma, senzatia clara ca oamenilor acelora le face placere nu doar sa cante, dar sa “entertain”, ceea ce la acest nivel este obligatoriu, iar publicul a simtit asta si a reactionat in consecinta. Nu sunt deloc un fan al cantatului la concerte, pentru ca nu am venit sa imi demonstrez eu calitatile vocale, am venit sa il ascult pe cel pe scena, insa de data aceasta am simtit si eu nevoia sa fredonez piese ca Bad Medicine, ?Bed of Roses sau Have a Nice Day. Aproape fiecare piesa a fost insotita de visuals, de la un 60s look cu icons ca Barack Obama, Bob Dylan, Martin Luther King sau Jimi Hendrix pentru We Weren’t Born for Follow, la siluete super sexy pentru Bad Medicine.
Cuvintele sunt putine pentru a descrie senzatia pe care un spectacol de genul acesta o produce, si mai ales o lasa in memoria celor care au fost prezenti. Nu am avut timp sa verific cum s-a intrat, cum a fost organizarea, daca au fost probleme si de data asta, pot spune, cu putina cenusa de jurnalist in cap, ca nici nu prea m-a interesat. Am plecat insa inainte de finalul concertului pentru ca nu voiam sa prind aglomeratia de sfarsit si pentru ca nu voiam sa repet experienta de la AC/DC cu cautatul si mai ales gasitul unui taxi.
Setlistul concertului a trecut prin toata discografia Bon Jovi, de la inceputuri, in 1982, cand, asa cum spunea chiar John, un pusti tupeist a intrat in sediul unui radio, l-a luat de guler pe DJ si i-a spus ca “I’ve got the right chords and a great song”, iar asa o istorie a inceput sa fie scrisa. Americanii s-au simtit bine la Bucuresti, caci nu au cantat ?degeaba trei ore cu doua bisuri, iar poza de pe Facebook facuta din spatele scenei arata clar numarul impresionant de oameni care au fost aseara la concert. ?Inclusiv cei prezenti pe terasa Parlamentului si pe cele ale blocurilor adiacente. Showul a fost cu adevarat impresionant atat ca magnitudine cat si ca atmosfera. Bon Jovi este intr-adevar un rock star in cel mai pur sens al cuvantului.
Tags: bad medicine, bon jovi, bon jovi in piata constitutiei, it's my life, keep the faith, livin on a prayer, lost highway, raise your hands, richie sambora, we weren't born to follow, you give love a bad name
Rock the City@ Piata Constitutiei, Day Three
Posted by Aberatia Policroma | Filed under Monden
Asa cum am spus de ieri, Hatebreed si Whitesnake au fost pentru mine principala atractie a ultimei zile de Rock the City. Dupa cum prezisesem, ziua a treia avea sa fie cea care va umple sensibil mai mult decat ziua precedenta Piata Constitutiei.
Am ajuns dupa recitalul celor de la Trooper pentru ca nu ma omor nici dupa ei, nici dupa Metrock. Deci nu ma voi pronunta la genul de muzica pe care il practica, voi mentiona doar ca m-am cam saturat de atata Trooper pe la concerte, de parca alte trupe de rock/metal noi nu mai avem.
HATEBREED au fost asa cum ii asteptam: plini de vana, abundand de energie si cu o excelenta comunicare cu publicul. Pentru prima oara in Romania, s-au simtit bine pe scena Rock the City, si au cantat piese pe care le asteptam sa le aud live: Never Let it Die, Prepare for War, This is Now si Last Breath, dedicata celor care au plecat dintre noi, de la Ronnie James Dio la Peter Steele. Cred insa ca publicul de la Rock the City nu era cel mai potrivit pentru HATERBREED si ar merita un concert doar al lor. Jamey Jasta a incercat sa ii faca pe cei din public sa inceapa un mosh “let me see the circle”, I want to see the pit, one over here and one over there”, insa mai aveam mult pana cand ne ridicam la nivelul celor din concertele lor mari. Pentru conformitate, luati de vizionati DVD-ul Live Dominance, acolo se vede adevarata mosheala.
WHITESNAKE se tin bine, si sunt deja obisnuiti cu Romania si publicul de aici. S-a cantat impreuna cu David Coverdale la fiecare piesa, poate doar la cele de pe noul album sa fie ceva mai liniste. Au trecut prin hiturile Give me all Your Love, Fool for you Loving, Love Ain’t No Stranger, Is this Love, sau Here I Go Again, iar Coverdale e de admirat, mai ales ca nu cu mult timp in urma era sa isi piarda vocea iar turneul lor Forevermore sa fie anulat. Au fost, evident, solo-uri de chitara si tobe, pentru placerea publicului, iar finalul a fost interpretarea solo a Soldier of Fortune. Se poate spune ca ne-au lasat wanting for more si cred ca pot veni de o suta de ori in Romania si tot vor avea public la concerte.
JUDAS PRIEST stiu sa isi faca intrarea. Timp de vreo juma de ora am asteptat sa vedem ce se va intampla cand cortina cu Epitaph (titlul turneului de retragere) va cadea. Si cand a cazut, ne-a intampinat o scena luminata in rosu, pazita de tridenti si lanturi, cu un Halford imbracat la obisnuita haina cu tepi. Au avut tot tacamul, de la lumini pe scena, pana la proiectii laser pe Casa Poporului si schimbari de vestimentatie ale lui Halford. Nu am stat prea mult pentru ca nu e genul meu de concert, insa pot sa apreciez un show adevarat atunci cand il vad. JUDAS spun ca e turneul de retragere dar eu am dubii. Publicul a fost incantat chiar daca KK nu mai are alaturi de Priest, insa mi s-a parut ca varsta celor prezenti trece pragul de 30 plus si mai putin din generatia mai mica.
Astept sa vedem ce ne ofera anul viitor in materie de mari festivaluri in Bucuresti, pana una alta mai e Tuborg Green Fest Peninsula care continua sa surprinda cu nume ca Hammerfall si Within Temptation, ce au lansat in martie un super album cu un concept interesant in spate.
Tags: david coverdale, destroy everything, hammerfall, heterbreed, is this love, judas priest, love ain't no stranger, peninsula, rob halford here i go again, rock the citry, soldier of fortune, this is now, whitesnake, within temptation
Rock the City@ Piata Constitutiei Day Two
Posted by Aberatia Policroma | Filed under Monden
Ziua doi a fost fara amenintari de ploaie, cer senin, dar vant care m-a facut sa imi pun geaca pe mine odata ce soarele a disparut de pe cer.
Prima trupa, VOODOO au cantat in fata numerosului public de aproximativ 50 de oameni. Desi sunt energici si lasa impresia ca pot tine in priza o multime, n-au prea avut cu cine si nici sunetul nu i-a ajutat prea tare. ?Mi-a placut de ei ca au incercat, ar avea potential si ar merita sa apara la alte concerte din vara asta, sa mai schimbe eternul lineup de deschidere.
MONARCHY mi s-au parut insipizi. M-a enervat solistul care tinea neaparat sa vorbeasca in engleza. N-am inteles de ce, pentru ca eram totusi in Romania, in caz ca uitase unde canta. N-au facut nici atmosfera, probabil pentru ca publicul nu prea a gustat “come on”, lemme hear you” si chiar am auzit cateva huiduieli la adresa lui. Sunetul i-a tradat, vantul batea tare si se auzea in microfon, iar fata care facea un fel de backing vocals nu se auzea mai deloc. Era asa de infundat sunetul, incat incepeam sa ma intreb de ce mai e pe scena.
BOON- au inceput prin a lauda fetele din Romania. Dupa cateva luni prin vestul Europei, de unde vin baietii astia, incep sa ii inteleg atunci cand ne ofera asemenea replici. Au fost ceva mai rasariti, chiar le-a reusit sa mai incalzeasca publicul (si asa destul de rar), oricum, ceva mai in vana decat Monarchy. Mi s-a parut nefericita replica de la final a chitaristului “the party starts now”.
SABATON erau formatia pe care eu o asteptam. Si se pare ca nu eram singura, pentru ca dupa ce au terminat de cantat, zona din fata scenei s-a golit brusc. ?Au inceput in forta si s-au auzit perfect. Solistul a facut din nou o aluzie la fetele din Romania, si-au amintit de concertul din Silver si a laudat locatia concertului. Se pare ca se simt bine in Romania si le place si berea romaneasca. Din punct de vedere al showului nu ai ce sa le reprosezi: energie, comunicare buna cu publicul, carisma si piese bune. Pe final, de la atata zbantuiala, solistului i s-au rupt pantalonii si a ramas cu chilotii la vedere. Se pare ca a fost profet, pentru ca provocat de public, la inceputul concertului a terminat o bere rapid si a zis ca va canta gol in final. Ei bine, chiar i s-a intamplat si chiar inainte de Metal Machine, dedicatie pentru his penis. La plecare au arunca, evident, bete, pene de chitara si ochelarii de soare, semn ca le cam place pe la noi.
Au urmat MIKE & THE MECHANICS, unde ceva foarte ciudat s-a intamplat. Daca pana la acest moment te puteai plimba in voie cu bratara de Normal Circle in zona de Golden (informata fiind la intrarea in fest), acum daca ieseai, nu mai intrai, iar daca ai iesit, iesit ramai. Cam trist, dar organizatorii si-au dat seama ca sigur nu umpleau golden altfel pentru formatiile din deschidere.
La MIKE & THE MECHANICS nu am stat decat 3 piese. Nu sunt o formatie care sa imi spuna multe, desi sunt convinsa ca pot face publicul sa se simta bine. ?Nu sunt o trupa pe gustul meu asa ca nu prea mai aveam de ce sa raman, plus ca frigul imi patrunsese in oase, in ciuda hainelor de pe mine. Seara numarul 3 va fi mai interesanta pentru Hatebreed (desi i-as pune intr-un concert separat, nu in deschidere la Judas) si Whitesnake pe care nu am reuist sa ii prind pana acum. Judas Priest nu sunt, din nou, pe gustul meu, sunt un gen de metal care nu ma inspira, din aceeasi categorie cu Iron Maiden si Manowar, pe care nu ii pot digera. Mda, puteti sari in capul meu, dar astea sunt gusturile.
Tags: boon, hatebreed, judas priest, mike & the mechanics, monarchy, rock the city, sabaton, voodoo, whitesnake
Rock the City@ Piata Constitutiei, Day One
Posted by Aberatia Policroma | Filed under Monden
Pentru mine, ziua 1 nu a putut insemna altceva decat Prodigy. I-am mai vazut o data la Sibiu, cand au cantat fix de Revelion. Putin, dar bine si intens. Nu m-am asteptat la nimic mai putin din ceea ce am primit din partea celor de pe scena. Probabil ca nu voi putea fi niciodata pe deplin obiectiva in ceea ce ii privesti pe acesti englezi.
Ziua a inceput cu ULTRA TT. Am spus-o si o repet, este de departe una dintre cele mai proaste formatii pe care le-am auzit la viata mea. Romanii nu aveau ce cauta pe scena in deschiderea Prodigy chiar daca se asemana, pe alocuri, ca gen. Versuri cu rime de clasa a doua (cine sare, cine sare este ultra, hei, hei; cin-a spus ca nu e bine, sa fuga de mine; stai nu incerca, sa mai faci ceva si lista poate continua ), un sound cu nimic rasarit si piese care nu spun mare lucru. Au inceput concertul cu singura piesa pe care am avut rabdarea sa o ascult, Kamikaze. Solistul a incercat sa impresioneze prin vestimentatia de sergent, iar chitaristul parea ca a fugit cu sutana popii. Mi s-au parut piese inregistrate in anii 90 cand la noi abia se dezvolta muzica, cu un sunet de beciul bunicului. N-au impresionat nici prin piese, nici prin versuri (varianta “Macarale, rad in soare, macarele, In zori de zi” electronica nu e optiune), nici prin fum. Bine ca acest chin nu a durat prea mult.
THERAPY? Pacat de ei, sunt o formatie care stiu sa faca muzica buna si au incins oarecum spiritele. Nu, nu prin eterna Diane, ci prin alte piese ale lor. Irlandezii au fost chiar fun, s-au agitat cu scop, au multumit in romana, ca doar nu sunt la prima vizita pe aici, au facut poze publicului si ne-au lasat cu zambetul pe buze. Multi dintre cei aflati in spatele meu chiar simteau muzica si cunoasteau versurile. Am spus la inceput pacat, pentru ca au picat fix intre ULTRA TT si headlineri, era clar ca lumea nu le va acorda suta la suta atentie. Iar de asta erau si ei constienti, anuntand in vreo doua randuri ca urmeaza The Prodigy.
Si PRODIGY a urmat. La 21:40, conform programului au urcat pe scena si pana la 23 fara cinci minutele nu ne-au lasat sa respiram. Au inceput cu World’s on Fire, au trecut prin Breathe, Omen, dar si clasicele Poison (unde toata lumea canta I’ve got the poison, I’ve got the remedy), Firestarter, Voodoo People si Smack my Bitch Up. Publicul s-a dezlantuit la fiecare piesa, mosh pit-ul s-a intamplat fix in spatele meu si am simtit de cateva ori din plin “furia” celor de acolo. Initial am crezut ca asa ceva nu se va intampla, obisnuita fiind ca moshelile sa fie inabusite rapid de baietii de la paza. N-a fost cazul, cei doi de doi pe doi stateau linistiti la locurile lor din spatele gardului si priveau cu plictis multimea. Smack my Bitch Up a avut si un moment misto cand pe bridgeul acela calm, toata Piata Constitutiei s-a lasat pe vine la indemnul lui Max, pentru a sari, la un semn, in sus pe refren. Imaginea era de vis, si nu doar atunci, ci pe tot parcursul concertului pentru ca pe Prodigy nu se sta, se sare, se da din cap, se sare din nou si cat mai sus, si se consuma o imensa cantitate de energie. Inca nu am inteles cum poti ramane nemiscat la muzica lor. Keith si Maxim am facut cu schimbul in a indemna publicul sa se manifeste, Maxim chiar a plecat putin la plimbare prin fata scenei, au aruncat cu apa si au plecat. S-au intors dupa cateva strigate de Prodigy si “we want more”, pentru un bis de trei piese: Take Me to the Hospital (apogeul moshelii, in mod clar), Their Law si Out of Space.
Showul lor a fost total chiar daca nu au avut artificii si fum, au avut lumini bine plasate pe fiecare piesa si au avut atitudine, ceva ce nu multe trupe detin. Iar faptul ca inca dupa atatia ani atrag oameni la concerte si piese ca Breathe, Smack my Bitch Up sau Firestarter sunt cunoscute si de generatii mai tinere inseamna ca englezii stiu ce fac. Iar Invaders Must Die, piesa pe care au cantat-o, de altfel, este un album care a putut scoate cel putin doua hituri. Mi-a placut de ei ca dupa ce s-a facut atata tam tam si misto ca au ajuns raiderele tehnice la BestFest au spus sus si tare ca “Rock the fucking City” este singurul festival (n.e: din acea zi). Asta spune ceva despre trupa.
Din punct de vedere al sunetelui, nu am ce reprosa, chiar s-a auzit bine, ceea ce e mereu un lucru de apreciat la un festival, desi nu multi organizatori inteleg ca investitiile mari nu se fac doar in trupe ci si in sonorizare. In rest, cam golut fata de ce m-as fi asteptat sa vad. La recitalul romanilor numarul spectatorilor era anemic, crescand, evident pe parcurs, dar nu indeajuns incat sa umple si jumatatea din spate a pietei. Presupun ca asta se va intampla la Judas, dar pana atunci mai e o zi de concerte.
Tags: breathe, diane, invaders must die, judas priest, omen, prodigy, rock the city, smack my bitch up, take me to the hospital, therapy, ultra tt, voodoo people, whitesnake
Jurnal de calatorie la final
Posted by Aberatia Policroma | Filed under Jurnal de calatorie
M-am intors in Romania. Nu-mi pare nici bine, nici rau pentru ca aspectele comune intre Franta si Romania sunt destule.
Drumul inapoi insa a fost o intreaga aventura, si asta pentru ca am plecat cu bagaje cat greutatea mea in toale, cadouri si alte maruntisuri. Daca pana acum blestemam la urcare dealul pe care mergeam in fiecare zi, acum l-am blestemat si la coborare pentru ca trollerul meu extra greu mai degraba ma tara pe mine dupa el si nu invers. Noroc cu un nenea sufletist caruia i s-a facut mila de mine, a oprit masina si m-a dus pana la gara. Nu cred ca gara era in drumul lui, dar si-a luat 10 minute din timp pentru a duce un biet suflet transpirat si cu gandul ca va pierde trenul pana la nenorocita de gara. Noroc cu lifturile care duc la peroane, altfel mi-as fi blestemat si mai mult soarta.
Cand m-am tot fatait in si din Geneva cu autocarul nu am fost nevoita sa trec prin vama, insa de data asta, a trebuit sa trec prin controlul vamesilor elvetieni. Amuzati de mine “carati cumva un apartament?” le-am povestit cam toata viata si planurile mele pentru Geneva. Nu stiu daca au pus atatea intrebari din cauza a ceea ce scria pe pasaport sau pentru ca bagajul meu cantarea cat un model infometat, dar m-am obisnuit cu ceva vreme in urma ca mai bine le spui vamesilor si cele mai stupide detalii decat sa faci pe niznaiul. Ii face sa se simta mai bine si poti scapa de un control amanuntit prin chiloti.
Hostelul unde m-am cazat pentru o z noapte e super aproape de gara si drumul dureaza 5 minute, dar de data aceasta a durat, pe ceas, juma de ora, pentru ca la fiecare 5 pasi ma opream si imploram mila tuturor divinitatilor. Am cazut lesinata in pat si am abandonat planurile de vizita pentru dupa-amiaza. Geneva e un oras superb, cu o atmosfera aparte. Insa nici aici nu scapi de africani, magrebieni si nici buticul de kebab plasat strategic intre Cartier si Tommy Hilfinger. Nu stiu cum se poate ca in Elvetia, unde te cauta si in sutien la granita, oamenii pe care Europa nu stie pe unde sa ii mai arunce, ajung sa aiba rezidenta, dar voi incerca sa aflu. Turist sa tot fii in Elvetia, Geneva in special, pentru ca beneficiezi de tot felul de reduceri si gratuitati. Evident, cazarea nu va fi una ieftina, dar chiar si in hostel beneficiezi de niste conditii care ar face multe hoteluri cu 3 stele sa planga. Ce ma oftica pe mine foarte tare e cursul de schimb franc elvetian- leu. Daca la Geneva cu 38 de franci am mancat un meniu sushi complet, la Bucuresti cu echivalentul in lei nu pot sa imi cumpar nici o shaorma.
La plecarea din Geneva am aflat si de ce ma miscam in ritmul unui melc pe moarte. Bagajul meu cantarea un total de 42 de kg, cu 32 de kg la cala si 10 in spate. Am platit o suma astronomica pentru excedentul de bagaj, undeva la 140 de euro. Norocul meu a fost ca francezii mi-au dat garantia de la camin inainte sa plec, altfel veneam pe jos. Inca ma intreb ce a cantarit atat, caci cosmetice nu am cumparat (nu sunt genul), toale foarte putine si alea de vara…naiba stie….oricum ar fi, s-au dus planurile mele de a-i sparge in duty free.
Drumul spre Bucuresti a fost un cosmar din cauza unor americani de 14-16 ani care cred ca abia au aflat ca Europa e un continent si nu o tara, iar Romania se limita la ei la..”wow, e mai mare decat multe din statele UE si ca populatie si ca dimensiuni!!!!” Nu sunt cea mai patrioata persoana de pe planeta, mai ales cand vad cum merg lucrurile in Romania, dar in momentul acela orgoliul meu de roman ar fi vrut sa le zica ceva acelor pusti americani coborati din bananierul californian. Ma uimeste idee ca poti pleca intr-o tara straina fara macar sa stii doua chestii elementare despre unde dracului aterizezi. Nu mai spun de ce reactie au avut cand am aterizat pe aeroport: “WOW, dar e mare!” Dar unde credeau ca aterizeaza? Pe o pista ascunsa intre pomi, ca traficantii de coca din Columbia?
Intoarcerea acasa nu mi-a oferit vreun mare soc si nici nu am zis ca vai ce bine e dincolo! In afara de infrastructura si servicii, francezii nu sunt cu mult peste noi. Si aici ma refer la oamenii de rand, nu la politica, sau alte domenii in care pana si bulgarii sunt peste noi. In schimb ma uimesc preturile care sunt foarte asemanatoare cu cele de dincolo, ceea ce mi se pare de neacceptat pentru ca noi nu castigam MINIM 1000 de euro pe luna. Dar macar la noi rosiile au gust, laptele nu e imbogatit cu diverse si piersicile inca miros. Daca am reusi sa schimbam mentalitatile in care ne scaldam de pe vremea lui Ceasca, Romania ar putea evolua la nivelul multor tari europene.
Dar asta nu se va intampla prea curand. Mi-am dat seama de asta cand m-am intalnit din nou cu sistemul de invatamant din care tocmai plecasem. Proful la care aveam o restanta mi-a cerut o lucrare. I-am trimis-o si la sfarsitul saptamanii cand ma chemase sa discutam pe seama ei, nici macar nu o citise si mi-a spus sa o trimit din nou cu diacritice. Jocul cu trimisul din nou a tot durat si in final m-am ales cu o nota de trecere, desi lucrarea sunt convinsa ca a ramas necitata. Nu mai spun ca profii din Franta m-au anuntat cum trebuie sa imi dau restantele si mi-au dat subiectele din timp ca sa pot pregati o “dissertation” buna. De ce francezii au putut si romanii sunt in continuare gretosi? Nu stiu. Probabil pentru ca inca se considera ca ala de la catedra e un zeu. Newsflash, nu sunteti, si sunt altii pe planeta de zeci de ori mai buni. Luati lectii de la ei ca predare, materie predata si mai ales, atitudine fata de studenti. Studentii nu sunt carpele de sters pe jos si modalitatea de a va creste egoul in fiecare zi. Iar genul asta de atitudine nu are scuza.
In rest, imi doresc in continuare sa plec din Romania, pentru ca dupa ce vezi cum muncesc si cum gandesc oamenii pe piata muncii din alte tari decat a noastra, incepi sa te intrebi de ce dracului suntem atat de anormali.
Tags: erasmus, filosofie, Franta, Geneva, grenoble, invatamant, piata muncii
Scorpions@ Zone Arena
Posted by Aberatia Policroma | Filed under Monden
Scorpions, 40 de ani de muzica in spate. Acum se retrag, pentru ca, asa cum mi-au spus la conferinta de presa, vor sa dea ultimile concerte cat inca mai pot da totul pe scena. Practic ei sunt constienti ca au o varsta si ca peste o vreme un concert va deveni obositor si mai rau, dezamagitor pentru fani. De apreciat, daca ar proceda mai multi la fel, ce bine ar fi.
Spectacolul de la Zone Arena a fost ceas. Am evitat sa ascult trupele din deschidere pentru ca m-am saturat de Trooper, care deschid orice concert mare de la noi si daca nu, sunt Iris. N-am nimic cu trupele in discutie, pun doar intrebarea daca acestea sunt singurele formatii de la noi care au playlistul, posibilitatea, show-ul (mai mult sau mai putin) care pot deschide un spectacol al unei trupe importante. Organizatorii anuntasera ca Scorpions vor intra pe scena in jurul orei 20:00, iar la opt si cinci minute nemtii isi faceau o intrare exploziva. Platforma cu tobele se ridica de pe scena cu ajutorul unor lanturi, iar restul trupei intra si seara se deschide cu piesa ce da titlul celui mai nou album-Sting in the Tail.
Klaus saluta publicul cu “Buna seara, Bukarest”, iar playlistul continua plin de vana. La un moment dat in timpul celei de-a 3 piese solistul ia o mana de bete si incepe sa le arunce in public, spre deliciul fanilor aflati in primele randuri, apoi pune mana si pe o chitara pentru a aduca numarul chitaristilor de pe scena la 4. Show dragut, dar putin cam oldie, tinand cont ca miscarile de genul asta erau la mare verva prin anii optzeci. Totusi, publicului nu pare sa ii pese pentru ca reactioneaza pozitiv la orice vine dinspre scena. In atatia ani de cariera e clar ca Scorpions si-au facut un numar impresionant de fani, de la cei mai mici pana la cei mai in varsta, care ii asculta inca de la debut. Dupa ce au fluturat steagul Romaniei pe scena, Klaus tine un mic discurs despre cat de bine e sa fie din nou in Romania, si observa noua generatie de fani rock din fata sa. Multumeste pentru toti anii in care publicul a fost alaturi de ei, iar cuvintele sale sunt evident presarate cu urale venite dinspre multime.
Urmeaza Send Me an Angel, apoi Holiday cu un inceput acustic, un intermezzo cu publicul si un final hard rock, iar apoi un super solo de tobe oferit de James Kottak care pur si simplu se dezlantuie. Formatia revine pentru “Blackout”, chitara lui Rudolf scoate fum, iar baietii parasesc din nou scena pentru a-l lasa pe Matthias sa ne ofere un solo de chitara. N-am fost deloc impresionata, si nici publicul din jurul meu. Mi s-a parut mai degraba o incercare trista, pentru ca in opinia mea Matthias nu se poate compara cu un Sambora sau un Jon Perry. Pentru final Scorpions canta Big City Nights, iar pe visuals din spate apare Bukarest, semn ca oamenii se gandesc la toate, pentru ca fiecare piesa a fost insotita de proiectii potrivite si chiar interesante. La final de piesa fac deja cunoscuta piramida, si multumesc din nou fanilor romani. Dupa cateva minute de batai in podeaua de lemn a Zone Arena trupa se intoarce la bis din care nu puteau lipsi Still Loving You, Wind of Change, o cantare de la multi ani pentru un membru al echipei si, evident, Rock You Like a Hurricane.
Per ansamblul concertul a fost unul corect, fara prea multe scapari, insa Scorpions mi se par obositi. Nu la modul de a se tari pe scena (au mai multa energie decat altii mai tineri ca ei), dar muzica lor nu pare a fi evoluat in cei 40 de ani de cariera. Pentru ca am stat cam in fata, nu am putut sa imi dau seama cum a fost sunetul la concert, insa pe alocuri mi s-a parut ca vocea vine in discordanta cu restul instrumentelor. Spectacolul nu a impresionat in mod special, a fost unul de retragere, fiind ultima oara cand publicul roman i-a mai putut vedea live, si pentru nivelul la care nemtii se afla (sa recunoastem, nu sunt nici AC/DC, nici Aerosmith, nici vreun Rolling Stones) faptul ca afara erau oameni care nu au avut bilete ce ascultau concertul, mi se pare ca a meritat.
Tags: big city nights, holiday, project events, rock you like a hurricane, scoprions la bucuresti, scorpions, send me an angel, sting in the tail, wind of change, zone arena
Ce e ala un ofsaid?
Posted by Aberatia Policroma | Filed under Lume Oarba
M-am intrebat, si nu o data, de ce se tot spune ca femeile nu se pricep la fotbal, nu se pricep la masini, nu stiu ce e ala un holzsurub si altele de genul, dar ar putea sa faca diferenta dintre roz si magenta intr-o clipita. E o suma de clisee de care ne impiedicam si pe care nu incetam sa le uzitam, iar barbatii continua sa se mire cand aud pe vreo fata vorbind despre Messi, Cristiano Ronaldo si Beckham in alt context decat cel de “Ce misto arata”.
In final, ma gandesc eu ca e o problema de educatie. Fetele trebuie sa fie imbracate in roz, baietii in bleu, celor mici li se iau papusi Barbie iar baietilor masinute de pompieri, roboti si pistoale de jucarie. Mai tarziu fata trebuie sa se stie sa se aranjeze, sa isi aleaga hainele, sa isi faca parul iar baietii joaca fotbal (majoritar), rugby etc, se uita la box, la meciuri, pe cand femeile se duc la shopping. Ei devin niste unii interesati de cum mai arata noul numar Playboy, de cine ce mai joaca, injura si beau bere la meciuri, conduc ca niste nebuni, in timp ce ele stau la cafele, conduc de parca sunt cu bomba la cur si sunt niste delicate.
Say What, Bitch?
Cat de tare sa crezi in clisee astfel incat sa ajungi sa fii unul dintre ele? Eu una ma uit la fotbal, fac uneori mai rau decat barbatii daca e echipa cu care tin, beau bere, stiu diferenta dintre un Ferrari Enzo si un Maserati (si nu doar datorita siglei), pot sa folosesc o surubelnita si sa fac diferenta dintre o cheie franceza si una tubulara. Iar toate astea cred eu, ca se datoreaza educatiei. Nu, nu are legatura cu scoala, are legatura cu niste chestii pe care le primesti de la familie. Daca mama te imbraca numai in roz, te invata ca fetele trebuie sa fie mereu niste fiinte delicate, care atunci cand se afla intr-o situatie nefericita cer ajutorul unui barbat, care isi musca disperate buzele cand au ramas in pana si pentru care apanajul tehnicii este a da restart la calculator, atunci inseamna ca avem o problema.
Desi traim intr-o societate moderna, in continuare femeile te intreaba daca te afli intr-o relatie, pentru ca asta e diferenta intre cele de succes si cele ratate. Da, din nefericire, in anul 2011 inca mai conteaza sa ai barbatul langa tine altfel nu reprezinti nimic, sau poate doar o amenintare. Si nu o spun alea mai batrane, o vezi in ochii si gestica celor mai tinere. N-am nimic cu genul acesta de femei, uneori le admir ca pot fi atat de delicate si disperate cand windows da un bsod. Eu nu as avea puterea mentala sa ma panichez. Insa ce ma deranjeaza e felul in care ne dam ochii peste cap cand o fata intreaba ce e ala ofsaid, in loc sa avem rabdarea sa ii explicam. Sau sa inteleaga de ce e asa mare chestie ca Steaua a castigat la Sevilla in ’86, ce sunt caii putere si ce treaba au ei cu masina, sa inteleaga intr-un final de ce Ferrari e o masina atat de tare si de ce Veyronul costa milionul de euro.
Poate asa partenerele de viata vor invata sa aprecieze unele hobbyuri barbatesti. Nu neaparat ca sa se uite la finala Champions League cu ei, dar macar ii vor intelege importanta si nu mai fac gura cand pleaca musiu de acasa. Asa vor intelege si abonamentul de 50 de lire la Top Gear si nu mai fac gura ca de banii aia iei altceva, vor intelege orele petrecute sub masina, pescuitul, boxul, si orice alte clisee de care reclamele si campaniile fac misto.
Iar de partea cealalta, barbatii vor intelege ca femeile se duc la cumparaturi pentru ca ei sa se simta mandri de femeia cu care ies pe strada, caci eu nu am vazut unul pana acum care sa nu se simta macar mai cocos cand cea de langa el atrage priviri admirative. Vor intelege ca nenumaratele lor cafele sunt destinate fix aceluiasi scop ca berea cu baietii, adica barfa, si ca mai bine citeste o revista boring pentru femei decat sa il citeasca pe el si sa ii gaseasca defecte si hibe ascunse.
Dar din nou, mi se pare o problema de educatie, de largire a orizontului copilului. Sa nu ii mai tinem in aceleasi idei preconcepute, pentru ca desi nu sunt un expert in copii, far from that, imi dau seama ca tot ceea ce am invatat cand eram mica se reflecta in cine sunt astazi. Si asta nu e valabil doar pentru mine.
Tags: beckham, clisee, femei proaste, ferrari, fotbal, maserati, messi, ofsaid, ronaldo
In a relationship
Posted by Aberatia Policroma | Filed under Ars la sentiment
Cu siguranta nu sunt cea mai in masura persoana sa vorbesc despre relatii, dar asta nu inseamna ca nu pot sa imi pun intrebari despre ce inseamna sa fii intr-una. Astazi ma uitam in lista de FB si mai toata lumea isi updateaza de zor statutul marital. In a relationship cu Y, single, married, in a relationship complicata, postari care primesc likeuri, comentarii si tot felul de dude.
Acum intreb eu: de ce e necesar ca lumea sa stie asta? In final amicii mei apropiati stiu cum stau cu dragostea, iar restul lumii nu cred ca e atat de interesata sa afle de cine m-am mai despartit, mai ales ca probabil nici nu stiau cand m-am combinat. Oamenii fac asta pentru ca vor sa se laude; look at me, sunt intr-o relatie, look at me, sunt din nou disponibil/a, sariti baieti/fete, sau o fac pentru cel de langa? Sa il faca pe partenerul de viata sa se simta safe, uite, e oficial pana si pe FB? Daca pe FB apare in continuare single asta inseamna ca nu dau doi bani pe relatia in care ma aflu, sau pur si simplu inseamna ca ma doare la bascheti daca restul lumii afla sau nu cum mai stau cu amorul?
Exista destule glume in care el/ea apare in a relationship si ea/el apare ca single, dar lasand caterinca la o parte, e chiar asa de vital sa se afle cum mai e cu mine? Pe mine m-ar interesa acest aspect doar daca as fi pe siteul de matrimoniale, care uneori FB poate deveni. Fara a lua in considerare acest aspect, eu chiar nu vad de ce as informa pe toata lumea ca sunt intr-o relatie, si mai ales si cu cine. Cine trebuie sa stie, stie, si daca partenerul meu se simte mai bine ca am pus asta pe FB, inseamna ca deja avem o problema.
S-ar putea argumenta ca asta se face din iubire. Hai nu pe bune, cati dintre noi facem asta din iubire si nu pentru a le arata restului de prosti singuri pe planeta ca noi nu mai suntem single si fraieri? Cati dintre noi fac asta doar pentru ca e un gest dragut si nu pentru a le da peste nas cotaharlelor si fraierilor? Poate ii inteleg pe cei care sunt casatoriti, la ei e ceva definitiv (sau cel putin asa se presupune), dar cand relatiile de azi sunt atat de volatile, azi sunt, maine nu mai sunt, parca mai mult i-as spama pe cei din lista cu multele mele updateuri.
Profilul meu de facebook nu ofera asemenea informatii. Nu pentru ca ar fi top secret sau nu as avea nimic de spus, dar pentru ca nu simt nevoia sa spun chestia asta. Daca stau bine sa ma gandesc, nu cred ca a fost vreun moment in care mi-am dorit sa adaug acest aspect. Nu sunt nici cea mai discreta persoana de pe lume, ca sa zic ca asta e ceva uber personal, insa n-am simtit niciodata nevoia de a-l linkui pe respectivul printr-o relatie. Evident, s-ar putea interpreta ca nimic nu a fost indeajuns de serios ca sa il linkui, dar nu e asta raspunsul. Pur si simplu am crezut, si cred in continuare, ca pe oamenii din lista mea de facebook chiar nu ii intereseaza cu cine ma combin, pe cine mai fut, sau cu cine imi mai pierd vremea intr-o relatie complicata. Cei care cred eu ca ar trebui sa stie vor afla fara sa le spuna un site de socializare. Asa ca, intrebarea mea e, ce valoare are pana la urma treaba asta?
Tags: facebook, futai, in a relationship, it;s complicated, iubire, relatii
Jurnal de calatorie XXIII
Posted by Aberatia Policroma | Filed under Jurnal de calatorie
Am terminat cu examenele in Franta. Ma rog, impropriu spus, am terminat cu datul lor, luatul lor e inca o problema. Insa in final asta e vina mea si partial a sistemului din care vin. Evident, mult la suta vina mea si ceva mai putin la suta vina sistemului. De ce a sistemului? De unde sa incep, doamne?
Am ?mai pus subiectul asta pe tapet o data, dar la final de stagiu ajung sa trag niste concluzii dureroase. La materia mea cel putin, profesorii mei din Romania sunt in alt secol. Ceea ce predau ei este intr-un cadru atat de restrans in granitele caruia nu ar iesi nici batuti sau amenintati cu moartea. Raman intr-o zona de confort a catorva filosofi studiati la un nivel mediu si la care nu poti face nici o adaugire, pentru ca, evident, tu esti un student prost, nu stii nimic si deci trebuie sa taci.
Aici, un semestru intreg am studiat doar o carte. Da, una singura, dar la finalul semestrului am fost lamurita complet asupra moralei kantiene iar orice student trezit la 5 dimineata dupa o noapte de betie putea sa iti explice orice din cartea respectiva. De ce? Pentru ca asa se face treaba, nu citesti o suta de carti, retii doar ce scrie pe coperta si apoi nu esti in stare sa faci trei legaturi mai departe. Profesorii isi dau un interes complet nu doar fata de ceea ce predau dar si fata de ceea ce ajunge la student. Pentru ei, a nu avea intrebari nu inseamna ca au studenti atat de destepti ca s-au prins din prima sau ca predau atat de genial incat toata lumea pleaca acasa iluminata. Nu, pentru ei linistea din sala inseamna ca trebuie sa puna intrebari sa se convinga ca cei care stau in fata lor chiar pleaca acasa cu lectia invatata. La noi liniste inseamna ca putem trece mai departe la subiectul urmator, chiar daca studentul roman nu a inteles nimic. Studentul oricum nu va spun “bre, n-am priceput” pentru ca ii este frica sa nu fie pus intr-un colt si facut prost si pierzator de timp pretios.
Profesorii mei s-au aratat mai mult decat intelegatori fata de mine si problemele mele cu limba franceza. Evident, la examen am avut voie ?cu dictionar iar unele examene si lucrari le-am putut da linistita in engleza. Am vorbit si de restante si s-au aratat si aici de acord sa le trimit o tema pe mail. Din acest punct de vedere nu am ce sa le reprosez. Am ce sa imi reprosez mie ca am crezut ca acele cunostinte oferite de minunatul sistem de invatamant romanesc sunt suficiente. M-am inselat si am avut de recuperat aici materia a 5 ani de facultate. Cursurile mele au fost alese de prin fiecare an si am vazut diferenta enorma intre anul I la noi si anul I la ei.
Pentru comparatie: daca pe subiectul meu de examen scrie ca studentii bursieri au voie cu materiale ajutatoare (a se intelege dictionar), inapoi in Romania, profesorii mei cred ca am plecat la plimbare pe planeta si m-au lasat restanta la examenele de pe acest semestru. Alooooo, gara, semestrul din Romania nu are nici o valoare, stagiul francez e singurul care conteaza. Faina intelegere a ceea ce inseamna stagiu in strainatate venita din partea profesorilor romani. Mah, si daca nu le-as fi spus, as mai fi inteles….
Da, aici e greu, scoala e un job, nu poti sa faci altceva in afara de facultate, ai de citit, de invatat si absolut fiecare student e stresat de “dissertation” adica eseul de examen care are si el un anumit tip si o anumita tehnica de fi redactat. Oamenii astia scriu pagini intregi de examen (ca alea de la bac, cu tot cu coltul negru de se-ndoaie), iar eu ma uit la ei speriata si paralizata de gandul ca eu nu pot scrie atat nici daca stau cu cartile in fata. Nici in Romania la bac, si nici aici la facultate nu am inteles de ce e necesar sa umpli pagini si pagini cu diverse chestii cand poti spune acelasi lucru in mult mai putini copaci taiati. Poate e un defect al meseriei, unul pe care l-am prins pe parcurs, acela de a fi succint si la obiect. Nu stiu daca mi-a fost de folos sau mi-a facut un deserviciu, dar un lucru stiu sigur, am reusit sa ma apropii de nota maxima in Franta, una, care din cate am inteles eu, se da greu. Puteam mai bine, puteam sa nu raman restanta si acum sa nu scriu din nou lucrari, dar am inteles prea tarziu ca toata facultatea pe care am facut-o eu e cam egala cu zero aici.
Atat timp cat profesorii mei din Romania nu se pot deplasa din zona lor de confort si sa ridice la un nivel european, eu ca si multi altii, ne vedem nevoiti sa pedalam rapid si sa ii prindem din urma pe restul. Ceea ce in 4 luni e un efort impresionant, chiar si pentru un creier ultraodihnit si dornic de invatat. ?Pentru mine continua sa fie absolut uimitor cum oamenii de aici pot fi atat de deschisi, iar cei de acasa atat de…rai. In final sunt rai. Atunci cand am avut nevoie de recomandare pentru stagiu, m-am dus la unul dintre profii de master cu care avusesem deja examen si l-am rugat sa semneze acea foaie. M-a refuzat pe motiv ca nu ma cunoaste. Mda…dupa un semestru in care am fost la curs, am dat lucrari, am vorbit, am avut examen luat cu nota maxima, el nu ma cunoaste. Asa ca m-am intors la profii de licenta care ma vazusera din ani in pasti din cauza jobului, dar cu care avusesem posibilitatea sa discut. Au semnat fara nici un fel de problema si nu avusesem cu ei mai mult de un curs intr-un semestru. De ce ei au putut, dupa vreo 2 ani de la ultimul nostru curs impreuna sa faca asta si proful de la master nu a putut? Aceeasi intrebare si-au pus-o si cei din comisia pentru acordarea bursei si au ramas cu gura cascata cand au auzit raspunsul.
Da, in Romania se poate asa ceva: pe de o parte ai profesorii care stiu cum se preda, cum se discuta cu un student, cum sa fii intelegator in situatii in care studentii au nevoie de asa ceva, iar pe de alta parte sunt cei care traiesc cu impresia ca sunt niste zei ai catedrei, studentii sunt niste prosti care nu au dreptul sa intrebe nimic si nici sa nu comenteze sau sa aiba alte idei decat cele deja date de la catedra.
Tags: bursa, erasmus, facultatea de filosofie, grenoble, upmf
Jurnal de calatorie XXII
Posted by Aberatia Policroma | Filed under Jurnal de calatorie
Fizica de camin. Cine l-a construit a facut economie de material si zid. Sa ma explic. Intre mine si capatul culoarului sunt 4 usi, ultima dintre ele fiind cea de la toaleta. Eu pot auzi sunetul pe care il scoate neonul aflat pe moarte din fata intrarii la toaleta. Asa de liniste e, si atat de subtiri sunt peretii. Asa ca asta seara, dupa 3 luni in care nu am zis nimic dar am injurat frenetic, m-am dus la vecina de langa, AKA tipa-care-atunci-cand-deschide-usa-stie-tot-caminul si i-am stricat combinatia pe noaptea asta cu un baiat. Am rugat-o sa o lase mai moale cu galagia ca eu am examene. “Desolee, nu mai fac zgomot toata saptamana”. Fata stie ca e un plusdecibel ambulant, asa ca se va tine de cuvant. Problema e ca nu pot sa dorm eu acum si ascult cum neonul isi trage ultimile suflari.
Fizica de camin, partea a doua. Daca tot au facut un camin in care poti asculta cum vecinul de langa trage basini si vorbeste la telefon in acelasi timp, arhitectul si inginerul au oferit ca bonus niste pereti miscatori. Adica: daca usa de la toaleta (da, aia de mai devreme, 4 usi mai incolo) se tranteste, se misca si usa mea odata cu ea. Tare nu? Asta explica de ce atunci cand vecinele trantesc propriile lor usi, imi cade mie masca de la neon. Neon aflat, evident, pe acest perete de la intrare. Ori au fixat usa pe un rigips mai gros ori pe un BCA, caci altfel motivul pentru care mi se zbantuie usa din tantani de fiecare data cand vecinii sau curentul (in cazul usii de la toaleta) tratesc propriile lor usi ramane doar fantomas. Read the rest of this entry…
Tags: camin, card bancar blocat, Franta, grenoble, greva, proteste, scoala, servicii
