Tu mi manchi amore mio/ Il dolore è freddo come un lungo addio/ e in assenza di te/ il vuoto è dentro me
Posted by Aberatia Policroma | Filed under Ars la sentiment
Motto: “Grido il bisogno di te
perché non c’è più vita in me
Vivo in assenza in assenza di te”
Raspunsurile pe care le cautam nu vin niciodata atunci cand avem nevoie de ele. Vin mult mai tarziu, cand nu mai sunt deloc necesare si aduc un gust amar al remuscarii si regretelor. ce faci atunci cand iti dai seama ca ai procedat gresit dar nu ai gasit nici o alta solutie de a scapa de disperarea care te macina…Nu doar nervos ci si sufleteste. Poate mai ales sufleteste caci nimic nu pare sa te faca sa respiri mai greu decat ideea ca esti singur si gresesti in prostie si fara drept de apel…cum sa privesti in urma fara furie si fara resentimente stiind ca nu ai avut alta solutie…si tocmai din acest motiv sa iti fie reprosata toata durerea…cand vina care iti apartine e aceea a disperarii…un filosof spunea ca disperarea asta e buna si in 200 de pagini imi dadea argumente pentru care e trendy sa disper la fiecare pas pe care il fac. Disperarea fiintei e una, disperarea sufletului e baza existentei durerii….
Cum sa te detasezi de sentimente cand ele sunt cele care ne tin in viata? Cum sa fii rece si sa spui ca nu iti pasa si ca poti sa faci ce vrei? Poate doar masca indiferentei sa minta in asa hal incat sa ne faca sa credem ca nu putem simti. Ne mintim in fiecare moment si ce e mai rau in toate aceste minciuni e ca nu aduc vreun avantaj…intr-un final adevarul iese la iveala si loveste mai puternic decat disperarea.
Adevarul, fata de disperare are calitatea unica de a fi general valabil, aplicabil si fara remediu. Daca disperarii ii poti gasi remediu moartea, adevarului singur remediu ii poate fi acceptarea.
Cum sa nu disperi? Cum sa nu iti vina sa urli cand fiecare cuvant pe care il auzi te reduce la lacrimi sau la scancete inabusite? Cum sa nu disperi cu adevarul de partea ta dar cu versiunea adevarului de partea cealalta- la fel de adevarata, la fel de valabila si mai ales cu atat mai dureroasa? Cum sa nu disperi cand din vinovat fara vina devii acuzat intr-un proces kafkian? cum sa respiri cu povara disperarii pe piept, cum sa nu plangi cand lumea in jur se prabuseste in zgomote pe care insesi greutatea bucatilor de realitate le inabuse? Nu mai poti dormi, nu mai poti zambi, nu mai poti privi in sus…automat privirea se fixeaza in pamant, intr-un refugiu fata de oglinda…sa te trezesti de dimineata si sa iti privesti fata cuprins fiind de disperare. Oribil, oglinda se sparge in mii de bucati pe care iti vine sa le iei si sa le zdrobesti in maini. Macar durerea aia din suflet sa aiba un echivalent in fizic….sangele sa ia cu el macar o parte din ceea ce se aduna in tine cu fiecare inspiratie. Expira fortat caci iti vine sa te sufoci….nu poti sa mai urli nu poti decat sa stai in catatonie cu lacrimi care se scurg fara sir…fara sa iti mai pese, fara sa mai conteze ca zidul din jurul tau e doar un banc de nisip…si rasuflarea il dispersa in jur. Cum sa ridici ochii si sa spui ca poti merge cu capul sus cand nici macar nu mai ai dorinta de a te ridica…
“Nu mai traiesc o noapte plina de himire
Nu mai mai mint ca as conta in viata ta
M-am saturat de gustul lacrimilor mele…”
Tags: adevar, disperare, durere, expira, lacrimi, nepasare, oglinda, planset, raspunsuri, refugiu, sufoca, zid
August 28th, 2008 at 5:41 PM
cred k nu poti decat sa privesti inainte. si apoi ce e disperarea? sunt oameni care sufera, dar pe care suferinta nu i-a invatat sa fie mai buni, mai sus decat ceilalti. daca nu reusesti sa o scoti afara, te macina si devii o acritura, un ratat(poate nu iti mai pasa nici unde ajungi). eu insa as vrea totusi sa ma ridic si sa nu fiu o neinteleasa, ci sa incerc sa inteleg. acum fiecare alege..si ce poate sa ti se intample pana la urma? de ce sa imi fie frica mie cand ma cuprinde nepasarea?cred k o sa zic numai: Slava lui Dumnezeu pentru toate! El e singurul care “toate le stie si toate le cunoaste.” mi-e dor de vesnicie.