Bobby McFerrin @Sala Palatului
Posted by Aberatia Policroma | Filed under Monden
Bobby McFerrin nu este doar castigatorul a zece premii Grammy, este un artist de la al carui spectacol pleci cu o lectie de muzica invatata. Pentru cei care nu stiu, Bobby nu mai canta Don’t Worry, Be Happy din 1988, insa ofera spectacole de improvizatie care intrec orice asteptare, interactionand cu publicul la un nivel la care nu multi artisti si-o permit. Pentru el spectacolul nu se intampla doar pe scena, pentru public, ci din public pentru public. Un risc pe care, a spus el, si-l asuma. Cand l-am intrebat despre show-urile sale a raspuns ca spera ca oamenii sa plece de la spectacol cu o lectie de muzica, cum sa fie parte din spectacol, nu doar la spectacol.
Iar pentru concertul de la Bucuresti, nu a avut nevoie decat de un microfon si de un scaun. A inceput cu doua piese pe care, de obicei, le improvizeaza pe loc, pentru ca mai apoi sa faca publicul o parte din ceea ce inseamna experienta Bobby McFerrin. O sala intreaga canta alaturi de el, fara versuri, doar simple sunete care puse la un loc creeaza muzica. Insa nu doar o creeaza ci o si preda. Anul trecut, in cadrul unui Targ de Stiinte, Bobby a demonstrat cat de simplu poti face muzica, urmand doar pasii lui, fara vreun minim de cunostinte muzicale. Daca ar fi sa ma folosesc de termeni “de specialitate” el s-a folosit de o gama pentatonica, indicand fiecare sunet si sarind apoi din nota in nota, compunand astfel o melodie. Iar publicul nu a facut decat sa ii urmeze pasii, cantand astfel o piesa simpla.
A trecut apoi la Bach, despre care a spus ca a compus si pentru voce. Nimic mai adevarat, caci o sala intreaga a fredonat celebra Tocatta si nu numai. Dar interactiunea sa cu publicul nu se rezuma doar la a-l face sa fie o parte din procesul muzical, ci si a-i da sansa sa cante alaturi de el. Relaxat, Bobby s-a asezat pe marginea scenei, si a invitat doritorii sa cante cu el. De la opera la jazz, la acompaniamentul unui saxofon (unul dintre spectatori venise cu instrumentul dupa el, fapt care l-a mirat pe artist), la oameni care doreau sa improvizeze alaturi de el, Bobby a raspuns fiecarei dorinte. Genul de artist relaxat si fara nici un fel de rezerve a coborat chiar de pe scena sa faca poze, stand cuminte si zambind, sau raspunzand cererii de a fi imbratisat.
A chemat publicul pe scena sa danseze, si spectatori de la cei mai tineri, copii care abia se tineau pe picioare, pana la cei cu valeitati de balerina au dansat pe muzica pe care el o intepreteaza- schimbari bruste de tonalitate, de ritm, la care dansatorul trebuia sa raspunda, si pe care nu avea cum sa le prevada. Cu o singura exceptie, cand una dintre fetele prezente pe scena l-a rugat sa interpreteze Zorba. Fiecare dintre ei sa reusit sa aiba un minut de faima pe aceeasi scena cu Bobby McFerrin. Insa pe care cred eu ca el o accepta cu mare modestie, facand plecaciune in fata publicului si multumind printr-un gest simplu pentru aplauzele primite.
Din spectacolul sau au facut parte si trei artisti romani, cantand la tambal, contrabas si acordeon, alaturi de care renumitul cantaret devenea un al patrulea instrument. Uimitor cum poate improviza pe orice fel de stil folosindu-si doar vocea si eventual picioarele. A primit si o surpriza din partea celor trei romani, acestia cantandu-i Don’t Worry Be Happy. Evident, nu putea sa nu raspunda provocarii, si a cantat alaturi de ei.
Pentru final, un cor de 20 de persoane din public, grupati pe bas, tenor, alto si soprano au cantat alaturi de el. La fel, urmand o melodie simpla, repetitiva, care insa completa perfect partea de solo a lui Bobby. Nu degeaba a fost dirijorul unora dintre cele mai cunoscute orchestre si are propriul sau grup acapella, Bobby McFerrin reuseste sa vada muzica dincolo de versuri si instrumente, reusind sa creeze melodicitate, ritm, atmosfera folosindu-se doar de instrumentul numit voce.
Nu a avut un bis, dar a raspuns cererii publicului, intorcandu-se pe scena. Mancand alune, asezandu-se din nou pe marginea ei a acceptat diverse intrebari din public. M-a uimit prin relaxarea si detasamentul total cu care a raspuns si a acceptat sa fie intrebat: de la cum ii cheama pe cainii sai, daca e multumit de viata pe care o are, daca da o aluna. Genul acesta de artist nu doar reuseste sa tina un spectacol care sa iti produca un zambet pe buze pe toata durata lui, dar reuseste sa transmita un anumit gen de energie, iar usurinta cu care reuseste sa comunice cu publicul, cum il face sa inteleaga concepte oarecum simple de muzica, il face sa fie cu adevarat de apreciat. Nu e de mirare ca va preda muzica la Berklee College of Music, are ce sa transmita. Cu un singur spot pe el, in mijlocul scenei, stand pe scaun si improvizand, asta e imaginea care mie mi-a ramas intiparita tare bine dupa acest spectacol. Poate avea dreptate cand spunea ca pe vremea cand el era la Premiile Grammy, chiar se facea muzica.
Tags: bobby mcferrin, don't worry be happy, improvizatie, jazz, public, Sala Palatului
