Pana cand moartea ne va desparti
Posted by Aberatia Policroma | Filed under Ars la sentiment
Imi tot pun intrebarea ce se va intampla dupa ce mor? Si nu la modul voi vedea o luminita alba la capatul tunelului si dau mana cu Barbosul. Mai degraba la modul ramane ceva dupa mine, am facut ceva pana acum care sa spuna despre mine ca nu am consumat resursele degeaba? Ma refer si in plan personal, la prieteni, relatii interumane. Am facut ceva pentru ei de-a lungul timpului sau am fost doar balast sentimental? Nu mai pun la socoteala relatiile amoroase, pe acelea le-am clasificat deja ca dezastre ale naturii, rude cu niste cutremure de magnitudine 9.5. Nu stiu daca in mod neaparat pentru ambele parti, insa din punctul meu de vedere aici se situeaza. Si cum mie rareori imi pasa ce cred cei din jur nici nu ma obosesc sa aflu.
Nu stiu daca am reusit sa fac ceva din punct de vedere profesional. Tot ceea ce am realizat a venit in urma unor porniri egoiste, si deci nu pot judeca daca mi-au fost doar mie de folos sau si altora. Mi-ar placea sa cred ca mai am mult pana departe, insa ma apuca o lene maxima ceea ce ma determina sa pastrez distanta fata de acel departe.
Daca ar fi sa murim azi, in secunda asta, am regreta vreun moment, ar fi ceva ce lasam in urma nefacut, vreun cuvant pe care nu l-am spus? Stiu sigur ca as regreta ca nu am ajuns in toate locurile in care speram ca viata ma va duce (pentru ca eu sunt dusa mereu de val, in ciuda ratiunii) insa nu cred ca as regreta ca nu am spus ceva. Poate asta e marele avantaj cand nu iti pasa de ceea ce se spune despre tine- poti spune orice, oricui fara sa te intereseze consecintele. Iar cei care se dau iubitori ai adevarului dar se stropsesc cand acesta le este spus in fata sunt niste imbecili mincinosi. Nu cred ca mi-ar parea rau pentru ceea ce sunt, stiu ca nu am pupat pe nimeni in cur sa ajung pana mai incolo, nici nu am facut compromisuri cand a venit vorba de munca mea. Ca altii au decis sa o compromita sau sa o diminueze in valoare, asta nu mai e problema mea. Am pus mereu capul pe perna stiind unde am gresit si unde as fi putut face mai bine. La capitolul asta nu am dormit niciodata linistita. Adevarul e ca nu mi-a placut niciodata sa mi se spuna ce sa fac, mai ales cand a venit din partea unor oameni care in primul rand nu stiu sa ceara. Nu mi-a placut niciodata sa mi se impuna ceva, mai ales fara motiv logic. Am refuzat sa fac multe de-a lungul timpului, creand animozitati si oameni care au ajuns sa nu ma sufere. Insa nu mi-a parut nicicand rau. Sunt genul de om care da mai mult de suta la suta atunci cand simt ca merita, dar nu voi da nici 10 la suta daca nu are sens. Iar la capitolul sens intra si oamenii, si ceea ce e de facut si motivul pentru care ceva trebuie facut. Daca cineva isi bate joc de mine, voi avea grija sa raspund la fel.
Nu as regreta ca am incetat sa mai vorbesc cu unii oameni. Inseamna ca au meritat-o, iar cei care au pus bot pe treaba asta inseamna ca nici macar nu ma cunosteau.
Insa refuz sa regret ca nu am avut viata personala pe care lumea o imagineaza pentru mine la varsta asta. Intrebata mereu daca mi-am gasit pe cineva de parca ma aproprii de momentul in care dau coltul, privita cu mila si dat replica “o sa iti vina si tie randul nu e timpul trecut”, am refuzat mereu sa iau aspectul asta ca pe o borna in viata. Mi se pare pe cat de irelevant, pe atat de stupid. Pe cand altele in jurul meu deja au relatii de lunga durata, logodne, dragostea vietii misunand undeva in background, tragedii concurente Medeei despre dragostea vietii pierdute si alte balarii, eu am considerat ca nu asta ma identifica. Daca am ajuns sa fim identificati dupa numarul de invitati de la nunta sau dupa cat de fericite suntem cand ne uitam cu ochi de caine plouat in ochii celuilalt, inseamna ca am regresat pana la Jane Austen. Iar daca asta e un lucru demn de a fi regretat cand murim…atunci cred ca traim degeaba.
Imi pun intrebarea ce ramane in urma mea pentru ca am ajuns la punctul in care ma uit la ceea ce am facut pana acum si ma intreb daca e suficient. Evident, cred ca e mult prea putin si ca ar fi trebuit sa fac mult mai mult. Mai ales dupa ce fac niste comparatii. Insa daca adaug in balanta si minusurile cu care am pornit la unele drumuri atunci privesc cu mai mult optimism.
Deci, ce ramane in urma dupa ce murim?
January 21st, 2010 at 12:15 AM
In gluma fie zis, tot la bilant ai ramas?
)
Parerea mea e ca vor fi anumitor persoane care mereu isi vor aduce aminte de tine, indeferent ce se va intampla (si aici fac referire la sensul poziti, ca sensul negativ, slava Domnului, nu duce lipsa nimeni!).
Te felicit pentru realizarile cu care te lauzi si iti urezi sa ajungi cat mai sus posibil %%-.
Ce ramane dupa moarte?! Cica sufletul…Eu vin cu o completare si ca in randul celor vii ramane acea imagine pe care ti-ai creat-o prin atiunile tale, iar acea imagine e practic sufletul care il lasi in urma ta…
January 21st, 2010 at 2:34 PM
Alo, tanti! Sa nu uitam cA ai doar 21 de ani (Mai e o luna pana faci 22 Asa ca sa nu te aud) si altii la varsta asta inca se mai fofileaza si ii cer bani lu’ Mami pt bere si prezervative. So shut it and live your fuckin life. Nu te mai balona atat pe treaba cu job-ul si professional bullshit! When the end comes, you’re going to live on in the memories of the people who cared about you. Nobody will give a crap if you were a CEO or a junkie. Friends love you for who you are not for what you do in your professional life.