The Rocky Water
Posted by Aberatia Policroma | Filed under Lume Oarba
Ce-mi plac oamenii care dau lectii, aia care tin morale si discursuri furtunoase despre cum trebuie facute lucrurile, care folosesc cuvinte ca echipa, teamwork, cei mai buni, cei mai tari, cei mai, cei mai , cei mai. Se pricep atata de bine sa tina discursuri motivationale si sa arunce in stanga si in dreapta cu acuze sau felicitari, dar sa fie a dracului de treaba daca e vreunul in stare sa isi urmeze propriile sfaturi. Mi s-a acrit de din astia, are englezul o vorba pentru ei: they have their heads up their asses. Eu as adauga ca they have it so far up their ass they can’t see the shit lying in front. Nu m-a facut natura vreo experta in comunicare sau vanzari, dar m-a invatat o chestie foarte tare. Si o lectie valoroasa, pe care multi dintre noi habar nu avem sa o aplicam, desi o stim. De ego se moare. De ego nejustificat se moare. Si unii oameni mai bine ar muri de ego decat sa moara incercand sa faca ceva. Pentru ca, evident, egoul il impiedica sa gandeasca cu creierul. Egoul nu e o chestie folositoare decat atunci cand ai si argumente pentru el. Cand ai argumente slabe, silfide, care abia se tin pe picioarele lor anorexice mai bine il dracului de ego si faci ceva.
Iar asta inseamna sa incepi sa asculti sugestii, sa te uiti in jur, sa vezi ce face lumea si sa incerci sa urmezi un trend, si nu pe ala descendent. Evident, insa, ca atunci cand nu reusesti sa vezi dincolo de nasul egoului nu poti nici sa te caci ca lumea pentru ca propriul cap te impiedica sa faci aceasta necesara operatiune. Refularea necesara se va produce in mod inevitabil pe cei care nu sunt vinovati ca hemoroizii sunt perfect incomodati de maxilar. Cand aud de motivationare si schimbare, de hai sa slabim de la asemenea oameni, mai ca imi vine sa le dau un sut in cur sa le intre capul si mai adanc. Poate fac o rotatie completa si macar iese ceva din chestia asta. Egoul nu e de nici un folos cand in fata ai un cacat de marimea Chinei, care pute la fel de tare precum fecalele tuturor chinezilor de pe planeta. Si acest superb specimen vine si imi spune mie povesti despre cum unele se “poate” si altele ” nu se poate”. Insa nici nu ar asculta o sugestie, pentru ca, evident, auzul ii este blocat de ego, specimen al mandriei care face practic imposibila vederea si auzul, precum si judecarea corecta. Si in loc sa faca ceva, specimenul nu face nimic, din motive pe care eu nu reusesc sa le inteleg. Si pe care de altfel nu mai vreau sa le inteleg. Cand cineva ia decizii care ma afecteaza fara sa imi ceara pararea, macar de dragul de a o afla, nu neaparat si de a o considera, mi se pare o aberatie. Si in nici un caz una policroma, care cel putin ar parea ceva mai colorata, daca nu cu sens.
Cu genul asta de oameni nu ai ce discuta, prefera sa moara cu egoul de gat decat sa apuce colacul de salvare, care culmea, nu include acest accesoriu. Dar e usor sa tai si sa spanzuri in dreapta si in stanga in loc sa renunti la piatra atarnata de gat, care te trage rau de tot in jos si poarta frumosul nume de ego. Evident, cand egoul justifica absolut tot in viata, e cam greu sa renunti la el si sa incepi sa lucrezi cu logica si sistem. E mai usor sa spui, pentru ca asa trebuie (in traducere libera pentru ca asa vreau eu), decat sa lasi mandria deoparte si sa incepi sa vezi dincolo de ea, langa aia care au renuntat la ea pentru ca lucrurile sa mearga. Si poate pentru ca fara umilinta nu se fac multe lucruri in viata. Inca o lectie pe care am invatat-o pe cont propriu si inca greu de tot. Insa trebuie sa stii cand sa renunti la ego (si ale meu e imens, eu fiind egocentrica, o narcisista convinsa) si sa lucrezi fara el. Culmea, atunci lucrurile chiar incep sa mearga. Daca stii sa ceri, ti se va da, dar mai ales cum ceri face atat de mare diferenta. In “Filantropica” era un maret citat: Mana intinsa care nu spune o poveste, nu primeste pomana. Ei bine, acelasi caz si aici: mana care nu spune o poveste, care afiseaza doar ego si cere, nu va primi nicicand nimic. Si din nimic, nu poate iesi decat nimic.
De-a lungul timpului am invatat si din greselile mele, dar mai ales din greselile altora. Am vazut unde am gresit si am inteles cum ar trebui sa procedez. Poate de asta mana mea a primit uneori mai mult decat a cerut, insa niciodata mai putin. Pentru ca am avut umilinta de a sti cum sa cer. Iar asta nu ma poate face decat mai smart, fara sa ma gandesc ca imi pierd din mandrie si din ceea ce sunt. Tocmai asta ma face mai om. Si inca unul mai bun.
