Scurte
Posted by Aberatia Policroma | Filed under Ars la sentiment
Scurta 1 Intotdeauna m-am intrebat cum se simt si cum traiesc cu ele insele fetele care nu sunt mai mult decat niste obiecte sexuale. Si aici nu ma refer la cele care devin obiecte sexuale pentru ca mai mult de atat nu le duce mintea si pentru o bucata de paine si o geanta de la Vuitton ar face orice.
Nu, aici ma refer la cele care mai au si ceva care functioneaza in corpul misto in afara de pizda, recte un creier. Ele devin obiecte sexuale pentru ca sunt dorite si in “inocenta” lor stupida considera ca daca le apreciaza corpul si mintea sunt ceva mai mult decat niste trofee de pus in vitrina cuceririlor. Nu prea e cazul, de cele mai multe ori sunt trimise acasa cu prima ocazie, pentru ca oricat de inteligente ar fi, inteligenta emotionala da si rateuri. Mai ales in prezenta celor care par sa aprecieze si altceva decat dimensiunea cupei de la sutien si a curului.
Scurta 1 bis Cat de multa incredere (atat sentimental cat si sexual) avem in persoanele cu care ne futem? La modul serios, cata incredere ai in cel/cea pe care o futi, fie ca esti intr-un one night stand fie intr-o relatie de lunga durata. In final, cand te futi cu cineva, te futi si cu toate persoanele care au futut pe acolo inainte. Si poate fi un numar ce variaza de la una pana la o suta.
Scurta 2 Nu inteleg oamenii care se indragostesc. Nu pentru prima oara, ci pentru a doua, a treia, a milioana oara stiind exact ceea ce presupune. Pentru ca sunt o cinica prin definitie si nu cred in happy end, sunt de parerea ca automat fiecare dintre iubiri se va termina cu un final nefericit, ca doar nu traim cu totii in filme americane cu blonde. Si o despartire este, macar pentru una dintre parti, un moment tare naspa, cu multe intrebari, de cele mai multe ori fara raspuns, eventual cu zile in care se mai pune intrebarea “ce sens mai are viata fara ea/el”, “ce o sa se intample cu mine acum”, si alte texte patetice.
Asa ca pun si eu intrebarea: de ce sa treci mai mult de o singura data printr-o asemenea experienta? Care e relevanta ei? Ca preda o lectie de viata de fiecare data, ca din fiecare greseala sau relatie fututa se ajunge la una care va rezista? Hai sictir, sa faci aceeasi greseala de doua ori se cheama prostie, iar genul asta de lectii sunt mult mai usor de invatat daca ii privim pe cei din jur. Asta pentru cei care au ochi sa vada si minte sa inteleaga. Unele lucruri sunt mai simplu de experimentat pe pielea altuia, iar sistemul meu de autoconservare imi spune ca e si o decizie mai buna.
Eu credeam ca fiind niste fiinte rationale, cu minte si creier care cica lucreaza, funtionam si dupa un reflex pavlovian. Daca un lucru face rau, nu e bun, iei bataita daca il faci, de ce pana cucului rotat te mai apuci sa il faci? E cumva pe sistemul, eu sunt mascul feroce/femeie puternica a zilelor noastre si pe mine nu ma va pune in limba nimeni, asa ca ma arunc cu capul inainte? Ba esti prost/proasta? Dupa ce ai fost facut ferfenita ai “curajul” sa te bagi in acelasi rahat? Ca sa ce? Genul asta de comportament destructiv mi se pare cel putin dobitocesc, dar poate sunt eu limitata la capitolul intelegerea sentimentelor inaltatoare.
Scurta 3 Cat de greu e e sa spui adio cuiva? Cat de greu e sa desparti? Cat de dificil e sa inchei orice fel de relatie atunci cand ea nu mai functioneaz? E cumva ceva de domeniul mecanicii cuantelor? Sau faptul ca sentimentele incurca grav o decizie care apartine de logica are mai multa influenta decat efectele deciziei in sine?
Scurta 4 Barbatii trec vreodata peste fostele lor? Mai ales daca pastreaza relatii de prietenie cu acestea. Evident, cu exceptia cazurilor in care daca cei doi se mai intalnesc apar si baietii de la Trupele Speciale . Femeile trec peste fosti? Se cheama ca au trecut peste el daca in eventualitatea intalnirii cu un fost, chiar si unul protoistoric, se intolesc mai rau ca la nunta? Fostii/fostele aflati/e intr-o relatie de amicitie sunt o amenintare pentru partenerii din actuala relatie? Daca imi aduc eu aminte corect, femeile sunt geloase pe orice misca si il pazesc pe actual mai rau decat comorile nationale, asa ca orice specimen feminin reprezinta o amenintare.
Dileme de 2.22 am.
Tags: fosti, indragostit, iubire, relatii, sictir
Pass Out
Posted by Aberatia Policroma | Filed under Ars la sentiment
Io nu prea le am pe astea cu relatiile de lunga durata. M-a ferit dumnezeu si ADN-ul de asa ceva, insa traiesc in lumea celor care isi doresc casa, masina , iubire, catel, purcel, copil perfect si job corporatist asociate cu imaginea casniciei perfecte a gratarului de duminica. Astfel ajung sa ma confrunt aproape zilnic cu relatiile mai mult sau mai putin perfecte ale celor din jur. Evident, si cu iubirea care explodeaza prin toti porii relationali de zici ca suntem la focurile de artificii de 4 iulie la vecinii nostri, americanii. Ceea ce insa nu am putut intelege de cand ma stiu si cel mai probabil nu voi putea intelege prea curand este doza de masochism care ii cuprinde pe unii/unele o data ce se afla intr-o relatie. Sacrifica totul, de la mandrie la viata de dupa munca, la prieteni, la tot ceea ce le place doar pentru a se dedica iubirii. Nu am fost niciodata de parere ca dragostea cere sacrificii, iar o relatie care pretinde asa ceva inseamna ca nu merita cu adevarat. In ceva ce merita si e “menit sa fie” lucrurile ar trebui sa mearga de la sine, nu se te chinui si sa iti bati capul to hold it together.
Mai mult, nu reusesc sa inteleg sacrificiul. Faci credit pentru casa/masina, renunti la tot ceea ce inseamna viata ta dinainte de relatie, accepti toate cacaturile, bataia de joc, injuriile, crizele de isterie, plansetele, urletele, inselatul, lipsa de sex pentru ca ea nu are chef sau el vrea sa se scobeasca in buric, statul in casa doar pentru ca el/ea nu este genul care sa iasa in oras, si toate astea in numele iubirii. La fel cum ierti dupa ce ai fost inselat/a pentru ca te iubeste/il/o iubesti desi inainte ai fi fost in stare sa rupi capul cui ar fi facut asta. Iubirea stie de toate chestiile astea care cica se fac in numele ei? Stie ca somewhere, out there cineva accepta sa ii fie smulsa demnitatea de catre partenerul de viata doar pentru ca ea, iubirea, este invocata? Cum sa stai si sa accepti sa fii tarat/a in noroi, sa fii depersonalizat/a in numele iubirii? Dragostea nu cred ca e capabila sa iti spuna “te iubesc, si de aceea tu esti obligat/a sa imi suporti mie totul”. Nu vreau sa innobilez acest sentiment prea mult, dar mi se pare absolut ridicol sa accepti ceva absurd doar pentru ca la mijloc exista ea, dragostea, invocata de poeti, retori, filosofi si alti baieti cu mult timp liber la dispozitie.
Cum ar fi sa vin eu sa iti tai o mana si sa spun o fac pentru ca te iubesc? Cam la fel e si cu demnitatea. Ma scuzi ca ti-am tarat mandria prin noroi, dar lasa, ca ma iubesti si ma ierti si ti se pare acceptabil. Nu cumva se abuzeaza de chestia asta prea mult? Nu cumva e o scuza invocata pentru toate lucrurile rele pe care cel/cea de langa trebuie sa le suporte? Nu cred ca mareata dragoste, dorita si gasita pe toate coclaurile pline de noroi si gropi cere ca in schimbul beneficiilor aduse sa iti dai sufletul, inteligenta, si in principiul intreaga persoana. E un fel de Mefisto sentimental care dupa ce iti da niste fluturasi in stomac de zici ca te paste diareea secolului, vine si spune: plata baiete/Fa! Viata, mustata, sufletul, averea, parul de pe picioare si ca sa citez dintr-un clasic: You need a brain? You need a heart? Go ahead. Take mine. Take everything I have.”
Refuz sa cred ca o relatie normala si “sanatoasa” presupune sa te chinui, presupune suferinta si indurarea unor umilinte. Cred ca relatiile sunt cele care distrug cele mai multe suflete si nu refuzul cuiva de a sari intr-o asemenea barca. Am vazut oameni mutilati sufleteste definitiv din cauza a tot ceea ce a presupus iubirea lor. Si culmea, o iubire implinita, nu aia telenovelistica in care el/ea plange dupa ea/el care nu il/o baga in seama. Barbati puternici in viata de zi cu zi, care ajung niste copii pe care ii tii in brate si ii mangai pe cap in momentele in care plang de sare camasa de pe ei, femei despre care zici ca pot darama muntii transformate in niste papusi de carpa cu cearcane adanci sub ochi care au uitat sa zambeasca, fete tinere cu ochii goliti de orice expresie, dar in care poti citi totusi o mare suferinta ce a lasat urme pana si pe retina, baieti care ar putea sa faca pogo la orice concert si sa iti spuna cele mai tari bancuri deveniti niste umbre care nu mai savureaza nici un pic de muzica. Toate aceste efecte nu sunt rezultatul iubirii, sunt rezultatul felului in care permitem celor din jur sa abuzeze de noi, sa invoce sentimentele si sa le utilizeze intr-un fel nepermis. As vrea sa traiesc ziua in care la primul abuz, oricat de mare ar fi “dragostea” respectivul/respectiva isi ia bagajele si pleaca.
Si spun asta din prisma omului care a acceptat abuzul sentimental (asta pentru cei care cred ca vorbesc din carti) pentru ca a considerat ca asa trebuie sa fie, ca trebuie sa te sacrifici, sa dai si sa lasi de la tine, fara sa primesti macar recunostinta in schimb, daca nu ceva “iubire”. Toate acestea vin din perspectiva omului care a renuntat la tot ceea ce il caracteriza mai bun si mai rau, si a facut compromisuri inacceptabile pentru “iubire”. Iar eu nu sunt singura, am exemple in jurul meu nenumarate. Pacat insa ca exact cei care abuzeaza de ceea ce se simte pentru ei/ele vor beneficia mereu de un iubit/iubita. Pedeapsa pentru toate abuzurile lor ar trebui sa fie singuratatea. Mda, eu cred ca genul acesta de oameni merita pedepsiti, nicidecum iertati.
Tags: abuzuri, depersonalizare, dragoste, iubire, pogo, relatii, retori, sacrificii
Nocturna in refuz major
Posted by Aberatia Policroma | Filed under Lume Oarba
Cum spui “nu”? Exista o reteta universala care poate fi aplicata atunci cand vrei sa refuzi pe cineva? Evident, in afara de replicile pe care le-am mai auzit si sunt complet lipsite de substanta, sau cel putin la fel de transparente precum hartia pergament. Adica cum, te uiti in ochii persoanei si ii spui in fata: stii nu ma interesezi? Evident, aici discut despre oameni capabili de sentimente (de ce sunt capabili de asa ceva, nu ii inteleg), cu logica si ego, nu despre cocalari si pitipoance care au structura sentimentala a unui amoebe.
A spune “nu” mi se pare un proces laborios, in care incerc sa ma scoti pe tine basma- curata, sa nu par vreo insensibil fara pereche, vreo aroganta egoista sau un nenorocita care distruge suflete. Stiu ca omul din fata mea este vulnerabil tocmai pentru ca si-a aratat sentimentele, iar faptul ca eu il refuz ma face sa ma simt de parca il omor pe iepurasul de paste in timp ce imi lasa cadoul la usa. Sarmanul iepure nu are nici o vina, si se uita la mine cu ochi tristi si parca vad cum i se pleostesc urechile mari la aflarea vestii, coada i se taraste prin tarana, se cocoseaza si se face mic cat oul colorat de langa cadou, iar mustatile i se umplu de lacrimi. Cum sa ii fac asa ceva Iepurasului? Ce fel de om sunt? Adica el vine, imi aduce un cadou, si eu, eu ca o nenorocita ce sunt mai am putin si scot revolverul si i-l pun intre ochi.
Cam asta e imaginea metaforica pe care o am cand vine vorba de refuzuri. Sa nu avem discutii, daca vine la mine cocalaris si imi tranteste un “ce faci pisi?”, poate fi el insusi Mos Craciun, il las fara posibilitatea de a mai produce bucurii.
Am incercat mereu sa rationez raspunsul pe care il ofer, sa nu fie doar un NU hotarat, insotit de un “ba p-a ma-tii” si “mars d-aici”. Insa oricat de mult as explica eu omului cum stau lucrurile cu mine si cu felul in care vad eu relatiile, mereu las impresia ca e doar o scuza ieftina si mai bine as tranti un “Fratica, nu intelegi ca nu ma atragi? Arati ca Gigi-n deplasare” si respectivul ar fi mult mai multumit de acest raspuns decat de elucubratiile mele filosofice.
Chiar cred ca asa voi proceda de acum incolo (daca mai am ocazia). Ce teoria mea despre cum eu nu sunt adepta cultului sentimentelor, religiei iubirii, sectei “hai sa comunicam”, adventistilor de rit “momentele impreuna sunt cele mai frumoase”, nu fac parte din miscarea “sunt neajutorata, fii tu barbatul care ma apara si ia-ma in brate”, nici nu trec la credinta compasiunii, intelegerii si sacrificiului de sine. Prefer sa ard in Iadul single de pe Facebook decat sa cred niste treburi de genul asta. Pana si halucinatiile au un final, iar cele din categoria de fata au unul mai dureros decat recuperarea de dupa LSD. Cum sa treci dintr-un da in da, traind cu iluzia ca daca nu spui da cine stie ce mare scula de poveste pierzi, si aoleu! daca e chiar iubirea adevarata insesi? E ca si cum as trage pe nas faina si m-as convinge singura ca de fapt e coca extra de import Columbia.
In umila mea opinie, oamenii trec dintr-un da in da pana la finalul DA, Te iau, fa, de nevasta/Te iau, ba, boule de sot! pentru ca au obosit. S-au tot plictisit sa mai spuna da, sa mai caute, sa mai incerce din nou, sa o ia de la capat cu tot mombo-jambo-coco-jambo iubire et altele. Pana la urma nu poti sta in search mode toata viata, nici in stand by, nici in safe mode, dar poti intotdeauna trece pe Mac, care, nu-i asa, face viata mai frumoasa. Nu da crash, nu are virusi, nu face pe ecranul albastru/pe eroare de bios, n-are nevoie de boot disk, si mai are si nume dragute. Windows in schimb e doar o suma de ferestre cu multe da-uri si in final iti vine sa inchizi dracului geamul!
Tags: blue screen, cocalari, eroare bios, facebook, lsd, relatii, single, windows
Concerte, organizatorii din spate si publicul
Posted by Aberatia Policroma | Filed under Monden
Am fost la multe concerte la viata mea. Nu suficiente si nu pe cate mi-as dori, insa indeajuns incat sa imi fac o impresie asupra a ceea ce inseamna concert, spectacol, artist, dar mai ales organizare, public si respect pentru acesta din urma. La noi rareori se intelege prin public cel care scoate un ban din buzunar pentru a vedea artistul preferat si care se asteapta sa aiba parte de cele mai bune conditii pentru a se bucura de acest eveniment. Nu, la noi se intelege inca destul de mult “fraierul care scoate banii si de care avem noi grija”, ca “nah, daca e fraier si vrea sa il vada pe asta live”.
Evident, genului acesta de organizator ii corespunde si un anumit gen de public. Aud de ani de zile de povesti cu bratari date pe moaca la intrare, in cazul festivalurilor, doar pentru ca se cunoaste X cu baiatul de la poarta, cu 10, 50 de lei pusi in mana aceluiasi baiat de la intrare, cu saritul gardului iar miturile/povestile inspirate din realitate pot continua. Fie ele sunt adevarate, intr-o masura mai mare sau mai mica, fie ele sunt rodul imaginatiei mereu fructoase a romanului care ar face orice sa nu plateasca (sau sa plateasca mai putin) pentru a beneficia de un concert. Oricat de multe procente s-ar duce in buzunarul organizatorului (nu mereu asa de multe precum se crede), din banii aia sunt platiti si artistii care urca pe scena, insa evident, se functioneaza pe principiul “lasa, ca are el destui, sa dea alti fraieri”. Pai daca toti fraierii ar face la fel, dracu’ si cu ta-su’ ar mai tine concerte live.
Publicul, prin definitie este o masa de oameni, si daca fiecare individ este greu de multumit, apoi o masa e cam aproape de imposibil. Aud mereu aceeasi placa cu toaletele insuficiente. Da, daca pui 10 toalete la 1000 de oameni, e o problema, dar poti pune si 10 mii de toalete la 5 mii de oameni si tot vor exista nemultumiti. Acelasi lucru e valabil si pentru tonetele de schimbat bani, de cumparat bautura, mancare si te mai miri ce. Comoditatea de a nu se misca putin mai incolo se va transforma in nemultumire ca el, platitorul de bilet, e obligat sa stea la coada.
Insa cum publicul cere respect, ar trebui sa si ofere la randul sau respect. Vorbitul incontinuu la un concert, mai ales unul dintr-o sala de concerte, nu numai ca este deranjant pentru cei din jur, dar sfideaza insesi idee de a veni si a asculta un artist cantand, la fel si telefonul mobil pentru care s-a inventat modulul silent si discutiile purtate in afara salii de concert, care avand acustica propaga tot sirul conversatiei spre oameni complet necunoscuti. Nu numai ca deranjeaza, dar respectiva persoana devine si ridicola. Nu o data am auzit discutiile unora in timpul concertelor din Sala Palatului, pentru ca respectivul/respectiva nu era constient/a ca tot ceea ce spune se aude pana sus. Si nu o data am ramas consternata cand oameni care se dau culti nu stiu cand sa aplaude in cadrul unui concert de muzica de camera sau opera. Ar fi suficienta o singura vizualizare a concertului de Anul Nou de la Viena sau un search pe tata google pentru a nu deveni caraghiosul salii.
Acestora li se adauga si cei care fluiera de parca sunt la meciul Dinamo – Steaua sau Real – Barca, crezand ca sunetele ascutite scoase pe gura sunt benefice urechilor celor din jur, precum si eterna speranta ca daca se imping in tine fie vor ajunge pe scena, fie vor primi vreo muie, asezonata din plin cu cei care traiesc muzica si se cred chiar mai talentati/talentate decat cei aflati pe scena si au fix cativa oameni in jur carora sa demonstreze acest mirobolant fapt. As mai adauga si nesimtitii care isi lasa paharele de bautura pe jos (stiu ca s-a inventat REBU, dar e irelevant), sticlele si pungile de mancare prin scaune, pe sub scaune, printre scaune, taranii care scrumeaza pe pantofii celui de langa sau care te obliga, in cadrul unui spatiu foarte ingust, sa le inhalezi tutunul, precum si cei care ne obliga sa le ascultam dramele personale/povestea vietii/opiniile despre artist si opera intre doua formatii.
Insa tot acest public, mai mult sau ma putin educat, mai mult sau mai putin tolerant (cum e cazul subsemnatei), se bucura, in fapt, de munca unor oameni. In afara celor de pe scena, mai sunt o intreaga pleiada de baieti si fete care au pus totul cap la cap. Unora nu prea le iese si exemplele sunt nenumarate: de la neplata artistului si deci anularea concertului, pana la sunet prost, pozitionare stupida a concertului, bilete nejustificat de scumpe, lipsa unor servicii, punerea in vanzare a unui numar insuficient de bilete, sau din contra, a unui numai mult prea mare de bilete care duce la o sufocare a publicului, orchestra nevoita sa cante in hainele de strada si instrumente imprumutate pentru ca ale lor erau in alt colt al tarii si lista poate continua.
De-a lungul timpului am fost si in “spatele” unui festival, observand lucrurile exact din mijlocul lor, si sub scena, si pe scena, incercand sa prind cadre, si pe langa scena, si in backstage, si in primul rand, strivita de oamenii din spate sau de fotoreporterii de langa, am fost acolo cand se monta scena si lucram in zgomot de ciocane si metale puse la un loc, si cand se demonta, am ajuns sa fiu si in spatele dar si in fata comunicatului de presa care anunta un eveniment. Nu spun asta ca sa ma laud, ci pentru ca subliniez ca stiu despre ce dau din tastatura.
In tot acest timp insa, nu am vazut decat cativa organizatori de concerte care au vrut sa isi faca un nume nu doar prin artistii pe care i-au adus, dar prin calitatea evenimentului per ansamblu, de la felul in care il promoveaza pana la felul in care isi trateaza publicul. Un organizator de evenimente isi face reclama si prin word of mouth, iar faptul ca X a organizat nu stiu care eveniment si a fost super naspa din Y motive se va resimti mai incolo. Sunt destul exemple, de la concerte cu formatii mai mult sau mai putin obscure de metal care au fost anulate/amanate, considerate foarte proaste din toate motivele enuntate mai sus, pana la anularea unui concert din cauza artistului, dar care anulare este asociata cu organizatorul si nu cu artistul. In ochii fanului artistul nu are nici o vina.
De cand ma tot plimb pe la evenimente am vazut doar cativa organizatori care si-au facut o traditie si un nume care sta bine infipt in zona sa de “atac”, si-au creat un brand si un standard de la care nu se dedau si pe care incearca sa il pastreze, daca nu sa il imbunatateasca. Unii reusesc, altii, spre surprinderea mea, pica din acest top, in timp ce altii incearca sa ajunga, fara insa a avea tot meritul. Acestia se bazeaza pe faptul ca atata timp cat fanul tine minte ca a fost marele artist Z in Romania, va uita de micile sau marile neajunsuri pe care le-a ascuns. Dar, din experienta mea, neajunsurile astea se cam repeta in aceleasi forme.
De la bere fara alcool, la mancare proasta, imposibilitatea de a te plimba liber in si din cadrul zonei de concert, aglomeratie cauzata de lacomia de a vinde mai multe bilete, vizibilitate proasta pe intreg ansamblul zonei de concert (exemple sunt destule la concertele de anul trecut), locatie aleasa prost etc etc. Desi se scriu numeroase cronici de concerte, iar acesti oameni primesc enorm de mult feed back (si incredibil de usor accesibil), se pare ca lectiile nu sunt niciodata invatate de unii sau de altii. Poate ca tocmai constructia unui brand din partea unora de pe piata ii va determina si pe ceilalti sa se ridice la aceleasi standarde si din punct de vedere al respectului oferit publicului platitor de bilete (sintagma care ma “incanta nespus”). E greu de educat o asemenea masa de oameni, dar este posibil. In final cel care valideaza evenimentul si reusita sa este numarul de oameni care vin si care raman pana la final. Si raman nu numai pentru artist, dar si pentru ca au conditiile in care sa se simta bine. Daca pui oamenii intr-o sala neincalzita sau nearisita suficient sau ii tii cu praful in nas si ochi, sau ii pui sa ajunga la Pocreaca fara sa le oferi un mijloc de transport in acest scop, nu va veni/sta nici naiba. Astept sa vad, pe anul acesta, daca acei organizatori care pana acum nu m-au dezamagit isi vor mentine standardele, la fel cum astept ca publicul prin care ma pierd uneori sa se educe. (Evident, prin asta nu ma refer la a se duce la scoala si a lua nota 10, ca sa fim intelesi).
Tags: concert anulat, concerte, festivaluri, organizare evenimente, public, Sala Palatului, scena
AC/DC@ Piata Constitutiei
Posted by Aberatia Policroma | Filed under Monden
Concertul de pe 16 mai a fost unul dintre cele mai asteptate concerte ale verii si unii probabil ca asteaptau sa ii vada live pe AC/DC inca de la prima auditie a unei piese. Numarul impresionant de oameni prezenti in Piata Constitutiei, peste 60 de mii la numar, e dovada clara Rock n Roll Ain’ t Noise Pollution.
Desi open doors era programat undeva in jurul orei 15, inca de pe la 12 am vazut fani asteptand pe langa portile de la intrarea in zona de concert, boschetarind in asteptarea marelui eveniment si dorind sa prinda un loc in fata. La ora de incepere al concertului, respectiv 18:00 au intrat pe scena Down. Desi stiu cine este Phil Anselmo si ce a produs pentru industria rockului Pantera, Down mi s-au parut din alt film. Mai mult plictisiti si fumati decat cu chef de cantat, au intrebat pe final publicul daca ar veni la un concert Down. Raspunsul anemic al celor din piata cred ca i-a lamurit si au plecat fara sa li se duca dorul prea mult. Oricum sunetul a fost foarte prost mai pe tot parcursul evenimentului acolo unde m-am asezat eu, respectiv pe peluza Parlamentului.
Au urmat Iris, o alegere oarecum naturala, dar care pe mine nu m-a incantat in mod special. Am fost in contradictie cu marea de oameni aflata la concert, caci Irisii au fost primiti foarte bine, iar mai toata piata a cantat pe setlistul ultra obisnuit al formatiei romanesti: Ingerii goi, Casino, Lady in Black, Strada ta, Floare de iris, Pe ape, Somn bizar. De departe acesta a fost cel mai numeros public in fata carora cei de la Iris s-au aflat. Au plecat repede, spre dezamagirea copiilor de pe langa mine care se bucurau teribil. Publicul, in afara de numeros, a fost si eterogen: de la fanii minori, veniti de mana cu parintii, pana la cei mai ajunsi pe la a doua tinerete si cei care deja trecusera de majorat cand australienii isi lansau prima piesa. Paza enorma, de la jandarmii primariei pana la baietii de la BGS. M-as fi asteptat ca un concert de genul acesta sa fie bine organizat, insa s-au creat eternele cozi la bere, hot dogs (mie mi s-au parut ca arata revoltator, dar au fost hitul serii) si toalete. Problema toaletelor a fost rezolvata de cei aflati pe peluza prin usurarea de surplusul de bere prin tufisurile aflate in zona. O chestie care m-a deranjat teribil si mi s-a parut iesita din normal, a fost imposibilitatea trecerii din zona de peluza in cea a pietii, desi tot Normal Circle scria pe bilet, astfel incat am asistat la bere aruncata peste gard in loc de chiftele, discutii printre zabrele si baieti de la BGS care spuneau ranjit “o data iesit, iesit ramai”. Mi-a scapat logica, cine o gaseste, sa ma anunte si pe mine.
La ora 21 fix, a intrat pe scena Rock n Roll Train, anuntat printr-o animatie din care a rasarit locomotiva de 3,5 tone. Angus Young si Brian Johnson et Co au electrizat instantaneu publicul. Dupa “Buna seara, Bucuresti” si cateva efecte piro, am fost anuntati ca We’re here to rock n roll and the party starts now”. Atmosfera a ramas incinsa pe tot parcursul serii pe piese ca Hell Ain’t a Bad Place to Be, Back in Black, moment la care publicul a raspuns pe masura, apoi Big Jack, Dirty Deeds Done Dirt Cheap, pe care toti cei 60k oameni prezenti au cantat.
Brian Johnson a facut introducerile cam pentru fiecare piesa: “So you like that stuff, you like that rock n roll. Here’s a song called Shot Down in Flames”, urmata apoi de arhi cunoscuta si iubita Thunderstruck care a produs un val de extaz de jos din fata scenei pana in varful peluzei, Black Ice si “a song about a dirty, dirty woman. She was so dirty she made Big Jack cry.” Fiecare dintre aceste fraze era punctata de Angus cu cate un riff de chitara, iar Brian a concluzionat: I swear, this boy has got the devil in his fingers and the music in his soul”. Buna prezentare pentru The Jack, moment in care publicul se anima din nou si canta “the jack, jack jack”, iar proiectiile care rulau pe cele patru ecrane alterneaza cu imagini filmate din public. Pe tot parcurul concertului piesele au avut parte de visuals bine gandite si filmari cu membrii formatiei, insa aflate in delay fata de ceea ce se intampla in realitate.
Dupa o cursa pe prelungirea scenei Brian trage Hell’s Bells, iar pentru War Machine avem parte de un striptease bine primit de all the ladies din partea lui Angus. Timid la inceput, isi da jos sacoul, apoi cravata, si in final camasa. Dupa un teasing, ne arata si boxerii pe care scrie nimic altceva decat AC/DC- moment de extaz pentru doamnele de la concert. Urmeaza apoi piese ca High Voltage, You Shook Me All Night Long, TNT, Whole Lotta Rosie, iar pe scena isi face aparitia o femeie gonflabila uriasa, cu forme rubensiene si imbracata doar in lenjerie rosie. Pe final Let There Be Rock si un sfert de ora de Angus Young at his best. Solo cantat invartindu-se pe jos, alergand dintr-un capat in altul al scenei, cu chitara pe cap, intr-o cursa nebuna pentru cel mai bun riff, adica o demonstratie al unui adevarat rock star. Pentru bis o intreaga piata a strigat AC/DC iar australienii au raspuns cu Highway to Hell numai pentru a incheia cu salve de tunuri si For Those About to Rock. Seara s-a terminat cu un foc de artificii, care in opinia mea ar fi trebuit sincronizat cu ultimele acorduri ale piesei.
AC/DC fac istorie in muzica de peste 30 de ani si concertul din seara de 16 mai a fost un exact ce m-as fi asteptat sa fie: rock n roll sincer, fara briz brizuri inutile, muzica interpretata fara greseala, si mult profesionalism si pasiune din partea celor aflati pe scena. Din nefericire, unde am stat eu sunetul a fost groaznic, la unele dintre piese auzind mai mult ecoul venind dinspre Palatul Parlamentului decat ceea ce venea dinspre difuzoarele amplasate in piata. Locul concertului mi s-a parut o alegere nefericita, dar pana cand nu se finalizeaza reconstructia Lia Manoliu un concert de asemenea dimensiuni este oarecum compromis.
Tags: ac/dc, ac/dc la bucuresti, angus young, big jack, black ice, brian johnson, down, highway to herll, iris, phil anselmo, thunderstruck, war machine
Asche zu Asche
Posted by Aberatia Policroma | Filed under Ars la sentiment
Acum ceva vreme mi-am facut o promisiune fata de mine pe care am respectat-o intocmai, fara nici un fel de dificultate. Insa uneori mai exista momente in viata care ma fac sa ma indoiesc de corectitudinea deciziilor mele pe termen lung si de aplicabilitatea lor in orice fel de situatii. Evident, genul acesta de moment creeaza un fel de angoasa in care fire mea uber-analitica scoate tot la iveala si insira ca un fel de mecanic toate piesele, le ia la rand si le intoarce pe toate partile si fiecare structura pe care o realizeaza sufera de exact acelasi tratament.
Comportamenul obsesiv-compulsiv este insa singurul care imi ofera o urma de logica intr-o lume dominata mai degraba de sentimente si dorinte ale caror sens de cele mai multe ori in scapa. Nu sunt pe aceeasi lungime de unda si nici nu imi doresc sa fiu. Traiesc intr-o lume in care toti sunt indoctrinati cu povesti cu Fat-Frumos si zane imbracate in rochii albe, care traiesc fericiti pana la adanci batraneti (rochia aia alba fiind simbol al faptului ca nu te-ai futut niciodata, dar las’ se poate purta si in luna a noua de sarcina), cu filme romantice scoase de Hollywood/Bollywood in care ei se iubesc/se impaca-se despart-iar se impaca pentru ca se iubesc/se gasesc si se indragostesc/raman fericiti pana trece scrollul cu distributia sau telenovele sud-nord-est-vest americane in care ei se iubesc-se despart-se impaca/nenorocita rivala sau mama ii desparte-se impaca/soarta cruda si averea ii desparte-se impaca si tot felul de alte scenarii in care exista multa iubire intre protagonisti si ei mereu raman impreuna.
Asa ceva nu exista in viata reala. Exista frica de singuratate, teama ca nu are cine sa te tina de mana, ca nu are cine sa te tina in brate, faci un copil ca sa ai cine sa te ingroape, desi exista servicii funerare pentru asa ceva, te casatoresti ca sa ai la cine sa te intorci acasa pentru ca un apartament gol e ca dracu, iar cainele e prea balos ca sa ii tragi un French kiss, sau pentru ca faci o varsta la care trebuie sa te settle down chiar daca aia/ala cu care vrei sa o faci e departe de a fi femeia/barbatul visurilor. Exista o disperare care se vede in ochii oricarei femei asteptand un date sau oricarui barbat stand nervos intr-un bar, batand darabana in masa si vrand ca tipa pe care a invitat-o in oras sa nu ii traga o teapa. Disperarea celor care se casatoresc pentru ca sunt atat de speriati de ideea de a fi singuri, incat accepta orice, disperarea celor aflati intr-o relatie care nu mai merge dar nu pot pleca pentru ca celalalt/cealalta ii iubeste in continuare si nu au curajul (coaiele) sa spuna adio, teama ca nu isi vo gasi un inlocuitor si pana atunci raman ancorati in ceva care nu mai are legatura cu ceea ce simt pentru ca le e teama de viitor etc, etc.
Genul asta de sentimente nu fac altceva decat sa produca schimbari in personalitate, modificari in felul in care se gandeste, se ajunge la compromisuri care altfel nici nu ar fi luate in considerare pentru ca…Pentru ca chiar daca e iubire (un concept pe atat de virtual pe cat noi il asociem prea des cu dorinta sexuala si dam un te iubesc pe gura pentru un futai), nu dureaza vesnic. Nimic nu dureaza vesnic, nici macar pietrele, pana si alea se erodeaza. La fel si sentimentele, se transforma intr-o obisnuinta, in copii si deci nu ai cum sa mai pleci, in rate la casa si masina, in timpul trecut si deci prea tarziu sa mai schimbi ceva, ai imbatranit, in lipsa de curaj de a mai pleca pentru ca esti…singur/a.
Nu cred in beneficiile unor sentimente, nu cred ca exista asa ceva, cel putin nu pe termen lung. Hormonii au o durata de viata in sange si dupa ce s-a terminat, gata si cu smecheria. Poate nu ma fut indeajuns, poate sunt invidioasa, poate sunt frustrata pentru ca nimeni nu ma iubeste, poate sunt urata, poate sufar dupa un fost si sunt geloasa pe actuala, toate astea sunt explicatii care pot fi date de oricine nu ma cunoaste. Le-am auzit de prea multe ori ca argumente in discutii- discutii cu oameni aflati in relatii, fericiti, pe punctul de a intra intr-una etc. Motivul pentru care ma contesta e fericirea pe care o simt si teama ca undeva, candva as putea avea dreptate. NU! Poate ar trebui sa ne aducem aminte cum am iubit o persoana acum 10 ani si acum nu o mai iubim. Da, corect pentru ca ne-am indragostit de altcineva. Dar acum 10 ani nu credeam ca ne putem indragosti de altcineva. Deci, permanenta sentimentului nu imi poate fi oferita drept garantie sau argument in discutiile despre iubire. Nu dureaza, nimic nu dureaza, nici macar durerea resimtita dupa o despartire nu va tine vesnic. Ceea ce insa poate tine vesnic sunt efectele tuturor acestor sentimente, deciziile pe care le-am luat gevernati fiind de ideea ca iubim si suntem iubiti.
Eu sunt propriul meu exemplu pentru cat de gresite sunt acestea, chiar daca la momentul potrivit par cele mai bune. Nimic care nu e trecut prin logica ci vine doar din dorinta/iubire nu are garantia de a fi corect si pe viitor. As vrea sa stiu cati sunt dispusi sa recunoasca faptul ca o decizie luata din dragoste, in trecut, pare la fel de buna privita acum. Si nici nu pare umilitoare sau complet in opozitie cu ceea ce suntem azi.
Asa ca iertati-ma, condamnati-ma sau faceti-ma frustrata, imbecila, proasta, doriti-mi moartea, urati-mi sa ma fut mai mult ca voi gasi sensul vietii, urati-ma pentru ca nu vreau sa simt. Ca nu vreau sa ajung o imbecila careia ii curge bala din gura si isi asuma riscuri inutile doar pentru ca simte.
Tags: iubire, relatii disfunctionale, sentimente, servicii funerare, singuratate
You’re Alive
Posted by Aberatia Policroma | Filed under Lume Oarba
Sometimes it gets easy,other times it makes it really difficult to breathe, and in some days it just hovers making it hard to focus on anything else. But it’s manageable, it can be lived with. Once in the system it stays inside, occurring occasionally just to prove its existence. On most times it just means going out with a pair of shades on, covering the red and dark traces around the eyes. On other times it’s so bad that the face is disfigured by it, making it impossible to go out the door. The rest of times is just a smile and wave situation, where no traces of it can be seen, the exterior being as perfect as a cosmetics commercial.
It’s always there since it has been implanted in the system from the first disappointment and it will only leave when the soul leaves the body. It’s part of the soul as every unfacked smile, as every outburst of joy. Sometimes it makes it harder and harder to breathe, making the body grasp for air, on other times it asks for 10 cc of epinephrine and pedals charged at 250. Usually it lies dormant, respectfully waiting that it almost makes its memory distant and inexistent.
However, when it wakes up, it ruins everything in it’s way. Similar to a tornado it blows all the pieces, scattering them in a million different directions. Recovery happens, but some cracks are still visible, liquid pouring from them like in a Dali painting. The pieces make up a vivid whole that moves around, breathes and acts, or tries to act normally. Another memory sticks to the already inflated brain, and the heart tries harder to pump the blood. It’s like even the organs have lost their will.
But this is nothing compared to the pain of those dying of thirst in the African refugees camp, to the child dying of cancer, with his small bald head rising from the pillows to give one last smile, showing courage as it leaves this world, it’s nothing compared to a mother’s pain crying over the body of her dead son, killed in war they neither understand nor need. It’s as small and as uninteresting as a autumn rain.
Pain makes us take bad decisions, fear of pain is just as worse. Hope is just as worse. Hope that the pain will go away, hope that pain will not be felt again, hope that there is no lasting pain. Hope is just a lie that things will/ have to get better, a sort of pep talk for those unable to deal with the pain. Dealing means accepting, being aware that there is something that will hit over and over again, relentlessly, that will always find logic and motif to hitting again. Hope is just believing the illusion that it will not occur again, that is was a one time thing. Pain knows better. Pain deals in absolute terms: either is or is not. Take all the pills, take all the antidepressants, smile in the mirror, breathe deeply, nothing works. Just postponing and inevitable truth that will hit. The longer the wait, the harder the hit.
The body gets used to it. Learns to hide the effects, learns not to change the color of the face, nor to race the beatings of the heart. But the brain, the right side of it, never learns. It makes the same mistake over and over again, pushing everything into overdrive. Unless luck chimes in and the lesson is learned. Then and only then will the pain take a break. Until the next time.
Tags: antidepressants, cancer, Dali, epinephrine, pain
Standing O
Posted by Aberatia Policroma | Filed under Lume Oarba
Viata ofera lectii extraordinare pe care nu trebuie neaparat sa le traiesti pe propria piele daca esti foarte atent. Cum eu in mod normal am dreptate si nu ma insel (dar recunosc daca lucrurile stau otherwise si imi pun cenusa in cap) am primit confirmarea unei alte teorii care functioneaza in planul personal: atat timp cat astepti sa se intample ceva, cu siguranta nu se va intampla. Si daca se va intampla, s-ar putea sa nu fii tu befeciarul respectivei actiuni, ci mai degraba pagubitul.
Nu cred in iubire, dar cred in atractie si dorinta de a fi cu cineva, iar la oamenii normali se traduce prin a fi intr-o relatie. Insa daca obiectul dorintei nu stie, nu banuieste nimic sau are nevoie de confirmari ca asa stau lucrurile atunci treaba se complica. Daca nu stie nu are cum sa actioneze, fie pozitiv fie negativ. In traducere, daca taci asteptand ca providenta divina sa intervina sunt sanse mari sa ti-o iei peste bot. Atata timp cat prostul/proasta nu stie ca tu visezi la el/ea in fiecare seara isi va vedea linistit de viata fara sa contempleze ideea “cum ar fi daca m-as cupla cu aia/ala? Iar daca stie, cu atat mai rau. Pentru ca daca nu face nici o miscare exista doar doua variante: ori nu te place (naspa, se mai intampla) ori e la fel de speriat/a ca tine si asta impiedica orice curs al actiunii. Solutia ar fi ca cineva sa ia haturile. Insa din experienta mea nimeni nu ia nici un hat, doar se uita la el si asteapta. La ce dracu or fi asteptand inca nu imi dau seama, dar probabil ca si acest element va fi elucidat pe parcurs. Simplul procedeu al asteptarii mi se pare lipsit de logica, mai ales daca respectivul/respectiva nu te place, nu e interesat de tine, nu vrea sa te futa. Asteptand o schimbare nu faci decat sa iti pierzi timpul pretios din viata aiurea. Oamenii nu prea isi schimba gusturile, iar daca o fac s-ar putea sa fie prea tarziu. Sau sa fie la timp, insa e complet irelevant.
De ce sa astepti? Adica ce e aici? Pescuit sportiv? Stam langa balta si asteptam sa muste din mamaliga? Doar pentru ca am pus mamaliga in apa si pestelui in general ii place mamaliga? (mamaliga= baiat/fata, peste=obiectul dorintelor) Pai si ce daca ii place mamaliga? Poate ii place mamaliga cu mult piper, dar daca nu stie ca are piper, nu i-a facut nimeni reclama cantitatii duble de piper, o sa strambe pestele din nas ca la orice alta mamaliga. Nu mai bine mutam mamaliga la alt peste care nu face nazuri?
Sau cel mai bine il dam dracului de peste si de pescuit, stat la balta in caldura si liniste de cavou asteptand sa muste pestele? Nu mai bine ne apucam de vanat mistreti? Macar acolo stii ca a picat din prima. Adica cum pana mea sa stai sa astepti? Mi se pare o completa pierdere de timp, e ca si cum i-ai zice vietii ” Ia, fa, d-aici 4 luni din viata mea, ca e super oferta!” E un fel de drob de sare, dar ceva mai greu de inghitit. Cum adica sa imi traiesc viata in eventualitatea ca intr-o zi ala se trezeste si zice” Bah, sa mor io, mie imi place de aia!” Pai cum, asta nu ma impiedica pe mine sa fac orice alta miscare ca daca se trezeste ala si ma place? Sau asta e tot scopul, speranta moare ultima? Io cred ca a murit de caldura si putoare la balta cu peste.
Oricat de mult as putea intelege atractia inter umana, dorinta de futai, iubirea!, nu pot intelege sa stau ca momaia si sa astept. Si e ciudat, pentru ca am invatat sa am rabdare. Dar poate asa functionez eu: aici si acum vreau sa stiu cum functioneaza treaba ca sa stiu daca mai stau prin zona sau imi vad mai departe de drum. Cate posibilitati, cate drumuri se inchid doar pentru ca am decis sa asteptam ca poate, poate? Cum sa nu il/o iei pe prost/proasta de gat si sa intrebi: Bah, te cuplezi cu mine? Da, bine, super. Nu, bine, pa. Sunt perfect constienta ca se rezuma la ceva mai mult decat la atat si suprasimplific procesul, dar in final cam asa ar trebui sa fie. Fara analize, fara texte, fara ce o fi daca, pe sistemul daca ma saruta data viitoare. Viata e mult prea scurta pentru tot soiul de ecuatii complicate cu multe necunoscute, multe dintre ele fiind create chiar de noi insine. Am putea elimina multe dintre ele daca am face acel pas simplu care se cheama conversatie.
Insa cei mai multi dintre noi se tem de un refuz iar asteptarea nu face altceva decat sa le prelungeasca aiurea sentimentul ca poate-poate. Daca nu stii cu adevarat, nu poti fi inca ranit. E un fel de instinct sucit de supravietuire care ne impiedica de fapt sa traim. E paradoxal, nu-i asa? Refuzul e greu de acceptat, greu de inteles, greu de digerat si greu de asimilat cu tot ceea ce presupune, insa inseamna si un pas mai departe. Adica daca tot vezi ca nu trage pestele, il dai dracului de pescuit si muti locul. Sau schimbi tipul de peste si momeala. Sau incerci un nou tip de sport care nu presupune sa astepti pana afli daca mananci in urmatoarele momente sau nu. Pana la urma cu refuzul te poti obisnui sa inveti sa nu faci o drama de el, il vei lua ca pe raspunsul negativ al vanzatoarei de la magazin cand intrebi de berea preferata. Pentru ca refuzul e o parte zilnica a vietii, mai ales pe plan sentimental. E uimitor cum oamenii, care sunt raniti mereu din motive sentimentale, inca nu reusesc sa nu mai faca din asta o tragedie. E dramatic prima oara, pentru ca e socant, nemaintalnit, dar a suta oara e deja un reflex. In final nu toata lumea vrea sa ne futa si nici noi nu vrem sa futem pe toata lumea.
Refuzul e ca orice alta lectie din viata pe care o data invatata o stim pe dinafara si ne afecteaza in prea mica masura sa mai conteze. Insa daca nu stii ca esti refuzat si pastrezi iluzia acceptului doar pentru ca inca astepti sa pui intrebarea, nu faci decat sa iti agravezi situatia. Iar lucrurile vor fi mereu la fel de dificile si de naspa. Take a chance, take the risk, cause no pain, no gain.
Si totusi, frateeeeeeee, cum sa astepti?
Tags: asteptare, pescuit, relatie, timiditate
Urma@Sala Palatului
Posted by Aberatia Policroma | Filed under Monden
Am devenit fan Urma de la prima piesa de pe Nomad Rhymes pe care am ascultat-o. De-a lungul timpului au continuat sa faca muzica de calitate, sub un slogan pe care mi-l scrisese Mani pe un poster: “Fara compromisuri”. Aceeasi deviza s-a pastrat si pentru concertul care a avut loc miercuri seara. Dupa cum spusese si Mani in conferinta de presa: “Eu mi-am dorit la de la inceput, din 2003, un concert la Sala Palatului”. Faptul ca Urma aproape a umplut acest “bastion al comercialului” a fost un risc asumat pe care ei si l-au luat si nu au avut nimic de pierdut. Spectacolul lor a fost unul dintre cele mai bune la care am fost prezenta in ultima perioada.
Pe ritmurile Off My Wave membrii formatiei au aparut rand pe rand pe scena, in spatele lor, pe ecran ruland numele fiecaruia: Dominic Csergo (tobe), Sorin Erhan (bass), Jimmy Cserkesz (chitara electrica), Luis Angel Palomino (flaut si saxofon), Ati Panaitescu (percutie), Catrinel si Mani. Mi-a placut in mod special ideea de a pune camere de filmat in spatele instrumentelor si pe scena, pe ecranele din lateralele acesteia fiind proiectate imagini la care de obicei nu avem access, intr-un montaj live. Mai tot timpul spectacolului un spot de lumina a stat pe Mani, restul membrilor formatiei fiind undeva in intuneric. Au cantat piese atat de pe albumele mai vechi cat si de pe viitorul album, Lost End Found, piese care suna ceva mai putin acoustic decat soundul cu care Urma si-au obisnuit publicul pana acum, dar pastrand acel ceva specific. Nu au lipsit This Time, Dirtshine, In Your Arms, How Long Does It Take sau So Long. Pentru piesa How Long Does It Take au urcat pe scena doi dintre mebrii Al Jawala – Steffi Schimmer (saxofon alto) si Krischan Lukanow (saxofon tenor) care au reusit sa imi dea fiori cu ceea ce pot face trei saxofoane si o orchestratie de exceptie. Eu nu ma impresionez usor, insa au reusit sa faca piesa aceasta sa sune cu adevarat magistral- solo-ul saxofonului alto fiind preluat de chitara electrica, iar finalul piesei transformandu-se intr-un adevarat “dezmat muzical”.
Urmatorul invitat a fost Mandela, cu al sau fluier la care a cantat ” Blestem (Cine iubeste si lasa)”, continuat apoi intr-o piesa cu acelasi refren, situata undeva la granita intre reinterpretarea celebrului cantec al Mariei Tanase si o noua melodie Urma. Apoi, publicul a inceput sa cante It’s all right, caci de pe scena se auzea “estamos todos bien” dupa un moment de solo al lui Palomino, preluat de chitara electrica a lui Jimmy, transformat intr-un mini recital de “musica cubana” pe final. Intrarea pe scena a lui Daniel Pellegrini si Markus Schumacher a dat startul manifestului sectiei de percutie a Urma. Cu un inceput dat de un instrument ciudat, numit didgeridoo, specific aborigenilor australieni cu care ne-a dat Pellegrini fiori, baietii de la percutie au oferit un adevarat show, fiecare avand cate un solo, finalul fiind reprezentat de mai multe batai in congas, tobe, djembes si bongos decat as fi putut numara pe secunda.
A urmat bancul cu Santana, caci s-a intors baiatul cu chitara pentru piesa What Are Friends For. Publicul canta si Mani se pune in genunchi, ceea ce starneste un ropot de aplauze si urale. Violonistul diavolului, invitatul special Mani Neumann, a intrat pe scena urmand apoi finalul cu Daniel Verdier si piesa A Door to My World. Evident, Urma a incheiat concertul cu toti invitatii pe scena, cu mult asteptata piesa (care intre timp a devenit imnul femeilor de peste tot) Buy Me with a Coffee. Au plecat pe rand, asa cum au intrat la inceputul concertului, in ordinea inversa…iar apoi luminile s-au aprins.
Cam acesta a fost concertul Urma de la Sala Palatului. Fara compromisuri de la un capat la altul, cu un sunet impecabil si o atmosfera pe masura. O muzica nu numai foarte buna, dar venita din partea unor oameni care iubesc ceea ce fac si asta se vede dinspre scena, isi respecta publicul si asta se simte in sala.
Tags: a door to my world, al jawala, buy me with a coffee, lost end found, mani gutau, mani neumann, nomad rhymes, trend off, urma
Each Tear
Posted by Aberatia Policroma | Filed under Ars la sentiment
Am o problema cu mironositele. Si cu proastele. De fapt cred ca am o problema cu multe dintre reprezentantele sexului feminin care creeaza restului o reputatie tare proasta. Una in care eu nu ma regasesc si pe care nu as vrea sa o am etichetata de fruntea mea. Cred in independenta femeii, in a face totul de una singura (atat cat de pricepi si poti, nu te bagi la taiat lemne daca toporul are mai multe kile la tine), cred in roluri egale si in multe alte lucruri, dar fara un feminism exagerat. Nu cred in arsul sutienelor, mai ales ca multe au MARE nevoie de asa ceva ca sa nu se impiedice in podoabele mamare.
Mironositele sunt acele domnisoare care fac pe virginele, desi pana si ele au uitat numarul partenerilor sexuali si inceputurile vietii lor sexuale sunt pierdute undeva intr-o negura pe care nici Gandalf nu o poate face mai clara. Insa ele continua sa isi bata genele lungi, care acopera niste ochi de catel batut si trimis in ploaie, incercand sa ma faca pe mine sa cred ca ele nu au vazut pula in viata lor. Si daca ar vedea una, ar lesina aici si acum, avand nevoie de paramedici sa isi revina. Bai pisi, ma lasi? Pe cine naiba crezi ca pacalesti acilea? Se pare ca pe multi masculi, care afla cu tristete ca domnisoara care i-a vrajit intreaga seara nu vrea sa presteze. Ca ea e fata cuminte, ca nu din prima seara, ca ce parere are despre ea, ca ce o sa creada lumea, ca ea spera ca el are intentii serioase, nu sa isi bata joc de ea, si alte texte din astea de ramai prost.
Mai fata, crezi ca nu citesc in adancul ochilor tai, aflati in spatele ochelarilor de soare Ray Ban cumparati de ultimul sponsor, ca tu ai putea sa dai lectii multora? Incerc sa raspund la intrebarea “Da’ de ce?”. In final tot la futai se ajunge, chiar daca mai rapid sau dupa ceva munca de convingere. Atitudinea asta de fetita scoasa de la manastirea de maici mi se pare o bataie de joc la adresa femeilor care nu au nici o problema in a presta o partida. Si asta fara prea multa insistenta din partea masculului. Asta le face sa para mai usoare, sau cumva mironositele cu boticul tremurand sunt cumva inocentele satului si nu stim noi? Cumva mutra de fata cuminte e o garantie ca e cuminte forever, recte nu pleaca cu vreunul de mana sau nu te paraseste pentru primul portofel mai gras? Sau daca ai pula bleaga? Moaca ei de pension in care nici pula n-a vazut si nici pula n-a supt la anii ei e cumva un contract din care stii sigur ca nu te paraseste daca iti moare la intrare? Care e smecheria? Genul asta de atitudine nu mi-ar produce o iritare nervoasa daca ar fi pe bune. Dar cand vad una din asta care incearca sa imi vanda castraveti, am o reactie de dezgust. Pana la urma sunt si femei care nu simt nevoia sa afiseze o inocenta de plastic pentru ca un prost sa puna botul. Sau poate ma insel…
Proastele…Sa ne intelegem de la inceput-vorbesc de proastele sentimentale, femei care pot fi al dracului de destepte, dar cand e vorba de inteligenta emotionala we’re in the single digits world. Bai tuta garii, de ce sa stai cu unul care isi bate joc de tine? Si aici tot la partea emotionala si psihica ma refer, nu la unul care o foloseste pe post de sac de box. Mai fata, de ce mai stai cu el daca fiecare zi din viata ta este un sir intreg de umilinte, ti se spune in fiecare secunda ca aia nu e nevoie sa faci ca are el grija, ca nu esti in stare sa faci, ca ar trebui sa renunti la job si stai acasa sa ii speli lui sosetele si chilotii cu urme de cacat, si altele asemenea.
De ce ramane o femeie cu un barbat de genul asta? OK, il iubeste, dar ceea ce vine din partea lui numai a dovada de iubire nu imi pare, ci mai degraba asuprirea femeii pentru ca inca nu a evoluat din punctul asta de vedere.
De ce sa stai cu boul daca te inseala? Pentru ca il iubesti si de asta il ierti? Mda, dar daca el te iubeste asa de mult la randul sau, de ce te inseala? Hai, se intampla o data, sa zicem ca merge, dar daca el si-a facut din asta cel mai nou hobby, ce spune despre tine? Te iubeste atat de tare incat se duce sa dea din preaplinul dragostei sale si la alte muieri? Iar tu accepti? Doamne, de ce?
Cum poate o femeie sa accepte sa i se spuna ce sa faca in fiecare zi, cu cine are voie sa se vada, cu cine are interdictie de a vorbi si sa nu aiba nici un fel de reactie? Cum ajunge la asa ceva? Cat de multa naivitatea si lipsa de incredere in sine ii trebuie pentru a deveni mai putin sau mai mult un sclav? Cum sa fie mereu la cheremul lui? Daca el spune vino, ea sa se sara in sus si sa se conformeze? Daca el spune ca e o proasta si ca fara el e nimic, inseamna ca asa trebuie sa fie? Daca el spune ca o paraseste in fiecare saptamana sau cand si se scoala lui, asta inseamna ca ea trebuie sa se arunce in genunchi in secunda urmatoare si sa il implore sa nu o lase? Sau daca el e un salbatic care nu vrea sa iasa din casa, ea trebuie sa isi omoare orice urma de viata sociala pentru a fi mereu alaturi de el? Daca activitiatea lui preferata e sa se uite la filme in timpul carora adoarme, asta inseamna ca ea trebuie sa fie acolo ca sa ii vegheze mititelului somnul? Daca el nu are nici un pic de cultura si educatie si i se pare normal sa o tina treaza pana la 3 dimineata cand ea are examen a doua zi, e de acceptat? Daca el nu stie si nici nu vrea sa faca mancare sau sa isi spele rahatul de pe veceu, asta inseamna ca ea trebuie sa se transforme in sclava lui casnica?
Si totusi, toate aceste lucruri se intampla, au loc in fiecare zi, si pun pariu ca sunt pe langa noi femei care accepta asa ceva. Iar eu nu pot intelege de ce. Accepta o data, poate de doua ori, dar a treia oara ii fute una in moaca si a plecat. Nimeni nu ar trebui sa fie bataia de joc a cuiva, cu atat mai putin o femeie, bataia de joc barbatului care cica o iubeste. As vrea sa inteleg un asemenea specimen de femeie, sa aflu ce o face sa mearga atat de departe cu depersonalizarea si renuntarea la sine. Insa cred ca m-as enerva teribil. Chiar daca reusesc sa rezonez, cel putin pana la un punct, nu reusesc sa inteleg perpetuarea in greseala. Eu tind sa cred ca isi da seama ca ceva nu OK, ca lucrurile nu sunt asa cum ar trebui sa fie, dar as vrea sa aflu ce o impiedica sa plece. In afara de sentimente si durerea care urmeaza unei despartiri, senzatia de disperare si faptul ca nu mai un someone caruia sa apartii…Insa toate acestea au un final, nici o durere nu dureaza la infinit si nici singuratatea, decat daca sunt perpetuate din propria vointa.
E cumva un sentiment ca altceva nu merita, ca mai mult de atat nu pot avea, in ciuda altor calitati pe care le detin? E cumva disperarea de a nu ramane singura? E cumva o obisnuinta atat de adanc inradacinata incat chiar daca simte ca nu bine, continua sa mearga si sa indure mai departe? E oare o proasta parere despre sine la nivel emotional si relational? Evident, logica apare rareori in ceea ce priveste partea sentimentala si cea relationala, dar cred ca ar trebui sa fie un arbitru mult mai bun decat emotiile, mai ales in asemenea situatii. Si totusi…ce le face pe aceste femei sa continue starea aceasta de carusel emotional fara centura de siguranta pentru mult timp?
Tags: femei proaste, futai, inselat, mironosite, relatii
